Prof. Mirela Rus: Prin ce ferestre privim lumea?

Am urmărit de curând o poveste a unui om frumos care, din când în când, gustă din naturalețea și frumusețea lăsată de Dumnezeu pe pământ, și face acest lucru lăsând telefonul, laptopul deoparte, zgomotul lumii care-l înconjoară și se retrage pentru câteva zile la țară sau în locuri izolate, observând și gustând din traiul simplu și atât de sănătos al omului de la sat. Acolo unde tehnologia dispare, lăsând loc mirosului de fân proaspăt cosit, de lemne tăiate și de flori de câmp, omul se întâlnește cu el însuși, reînviind povestea uitată și estompată de gălăgia omului modern, a așa-zisei lumi civilizate.

            Revenind la experiența omului nostru, poposind într-un sat de munte, în gospodăria unei femei bătrâne căruia îi ajuta să aranjeze lemnele în curte, aceasta, cu ospitalitatea specifică țăranului român, îl cheamă la mâncare, spunându-i că „o fi flămând, dacă nu de mâncare, flămând la suflet...”Apoi vede o ferestruică prin care femeia îi spune că prin ea vede lumea de când era copilă....Și îl întreabă cu înțelepciunea sănătoasă a omului de la țară: „Voi, cei de la orașe, prin ce ferestre priviți lumea?” Această întrebare l-a pus pe bărbat pe gânduri, iar eu am meditat mult pe această temă....Pe ce ferestre privim noi, oamenii mileniului III, oamenii evoluați ai unei ere digitale, care-l îngenunchează pe omul modern, făcându-l sclavul unor aparate?

            Călătorul despre care vorbim probabil și-a descoperit fereastra inimii sale, așa cum toți ne aducem aminte la un moment dat de ea, când simțim că ceea ce vedem cu ochii fizici mai mult ne orbește și ne îndepărtează de lumea în care am fost creați. Trebuie să ne întoarcem la această lume, trebuie să ne întoarcem la iubirea în care Dumneze ne-a făcut copiii Lui. Lumea este mare, este frumoasă și avem nevoia și datoria să o readucem la armonia ei inițială. Am primit lumină de la Creatorul luminii, așadar nu pot da înapoi întuneric, trebuie să ofer tot lumină. Părintele Nicolae Steinhardt definea arta spunând că aceasta nu este comunicare, ci este cuminecare. Cuminecându-ne cu toții din frumusețea primordială, vom redeveni creația minunată a lui Dumnezeu.

            Dacă nu știi să alegi fereastra potrivită, îți vei da seama la un  moment dat că duci în spate greutăți inutile.....și ascunzi fricile, și oprești lacrimile.....nu ești bine, nu recunoști bucuria de a fi. Dar te minți frumos....din nou și din nou. Merge omul la petreceri, planifică concedii frumoase, își cumpără lucruri noi și „valoroase”, dar e trist....Poți ține sufletul cuiva în mâna ta fără a-l strivi, ci a-l mângia cu atingerea blândă a inimii tale? Poți aduce speranță în ochii cuiva privindu-l cu ochii tăi? Suntem prea ocupați să ne „hrănim” ego-ul, prea ocupați să ne plângem, dar în schimb sunt atâtea motive pentru a ne bucura. Bucuriile nu ți le pune nimeni pe o tavă, bucuriile sunt acelea pe care ți le oferi tu și le lași să fie parte din tine. Minunile din jurul tău așteaptă să fie descoperite.

            Pe fereastra pe care ar trebui să privești lumea, ar trebui să te vezi privind la celălalt. Ar trebui să vezi căderile celuilalt, plânsul celuilalt, truda celuilalt....Realitatea și traseul lui nu le poți schimba, însă le poți înțelege. Și de abia după ce ai plâns plânsul celuilalt, după ce ai trăit neputința, dorul lui, după ce ai simțit setea sau foamea celuilalt...după ce ai parcurs drumul lui, poți judeca. Chiar dacă nu se vede totul prin fereastra pe care ai deschis-o, ai în sufletul tău tot ce e nevoie pentru a te împrieteni cu tine și a fi bine cu cei din jur. La orice parte întunecată, există o alternativă măcar un pic mai luminoasă. Poți intra pe fereastra celuilalt doar ca să taci, dar să fii acolo. Fiindcă uneori vorbele te părăsesc. Atingem, dar nu simțim, vorbim, dar nu auzim nimic. Dar să fim acolo, privind pe fereastra prin care se vede cu adevărat lumea.

            Pe ferestruica ce seamănă cu gemulețul casei bunicii mele, de unde vedeam drumul și dealurile și valea ce trecea pe lângă casă, poți vedea muntele vieții tale care are atât de multe poteci....unele sunt mai scurte, altele mai lungi, unele mai întortocheate, altele mai drepte...dar toate duc spre același pisc, al dragostei lui Dumnezeu. Privind pe fereastra sufletului tău, zâmbești amintirii sau poate lacrimi calde ți se preling pe față. Dar zâmbetul de după lacrimi este cel mai pur și mai duios. Astfel, fereastra prin care privim are și lacrimi și zâmbete.

            Deschide fereastra prin care vezi iarba ce a rămas neatinsă și nesărutată de tălpile calde, arborii pe care poate azi nu i-a mângâiat nimeni, glasul măiastru al păsării pe care poate niciun om nu l-a ascultat, să vezi fluturii în zborul lor diafan care îți pot mișca sufletul, să admiri răsăritul care îți aduce surâsul de copil pe chip.....privind prin astfel de ferestre, vezi și simți bucuria sfântă care mereu este lângă tine și, odată cu ea, vindecarea ce va face din lacrimi mărgăritare și aur din lut.

            Deschide fereastra și vei face cunoștință cu tine!

Prof. Mirela Rus