Pr. prof. Nicolae Feier: Împănatul şi udatul boului, o sărbătoare de patru ori milenară. Cununile de sânzâiene

La solstiţiul de vară, de ,,Sânzâiene”, sau de ,,Rusalii”, se desfăşura un ritual agrar numit ,,Impenatul Boului”, iar pe Someş ,,Înstruţatul boului”. (Notă : Cuvântul ,,impenat”, mai recent ,,împănat”, vine de la ,,Zeii Penaţi”, mutaţi de către Eneea din Troia tracică, la Roma. Împodobirea lor cu flori la săbători se numea ,,Impenati Deii”. C.F. Eneida, Vergiliu. Cântul II).

 Se alegea cel mai puternic şi frumos taur al cirezilor satului, care era dus de către feciorii care urmau să ,,intre în joc”, la apa Şieului, unde era spălat şi apoi stropit cu apă sfinţită. (Prin urmare, este un obicei iniţiatic, de trecere de la o fază la alta a vieţii) Apoi i se aşeza pe grumaz o uriaşă cunună de sânzâiene şi margarete sălbatice. Şi cununa şi margaretele (Ochii boului) sunt simboluri mithraice (solare) străvechi.

Toate ,,stelele” (altarele) cu jertfa mithraică îl reprezintă pe zeu îmbrăcat în straiele tarabostesilor daci, înjunghiind taurul cu cuţitul dacic, curbat. Alteori Mithra este călare şi ucide un bour cu buzduganul său solar, tema fiind reluată în mitul lui Dragoş, descălecătorul care ucide zimbrul. 

Animalul acesta totemic apare şi în mitul fondării Troiei tracice de către Ilos şi Tros, care, din porunca divină a zeului trac Apollo, au urmărit o vacă de zimbru (bour sălbatic). Acolo unde s-a oprit bourul  şi s-a odihnit au pus temelia Troiei, închinând cetatea lui Apollo.

 Cum rădăcinile noastre sunt atestate în ,,sanscritae”, să observăm că în ,,Avesta” stă scris: ,,Libaţii îi aducem lui Mithra-Apollo. (Mithos-mit şi Ra-Soare) , stăpânul păşunilor întinse, cel care dă adăpost fericit şi bun popoarelor arya (nobile)”.^[1]

  Până nu demult s-a perpetuat obiceiul de patru ori milenar ca în coarnele boului să se pună cununi de grâu, panglici multicolore şi doi ciucuri mari, din lână roşie şi albă, sau roşie, galbenă şi albastră, precum şi un brăduţ. Pe spate i se punea cel mai frumos   ,,lepedeu” (covor din lână) înflorat, ţesut  în acel an în sat, ocazie cu care pe toate ,,pălanturile” erau etalate roadele hărniciei femeilor românce, spre vedere şi alegere.  (Lepedeul are origine sacră. El acoperea ,,Piatra lui Dumnezeu” – altarul (Lapis –piatră Deus Dumnezeu).

Toate fetele erau împodobite pe cap cu cununi de Sânzâiene şi margarete sălbatice, numite în popor ,,ochii boului”.

Deşi înainte de a dispărea acest obicei la mijlocul secolului trecut datorită colectivizării, taurul nu se mai sacrifica, ci se schimba cu altul din satul vecin, sunt mărturii ale bătrânilor care ziceau că după ce era purtat prin tot satul, cu muzică şi chiuituri specifice ritualului, taurul era sacrificat, împiedicându-se astfel endogamia.

Se credea că ,,din corpul victimei muribunde se nasc toate florile şi ierburile de leac. Din măduva spinării sale germinează grâul de pâine, iar din sângele lui răsare viţa de vie, care dă licoarea sacră a misterelor.” (F: Compte, op cit, pag.133. după Cumont, F., Les religions orientales dans le Paganisme romain, Paris, 1929. Cumont, F., Recherches sur le symbolisme funéraire des Romains, Paris, 1942.) ...

Muzeul Judeţean Bistriţa. Cap de bivideu cu spicul de grâu răsărit din măduva spinării. Stelă antică dintr-un templu mithraic, descoperită în Judeţul Bistriţa-Năsăud. Alţi cercetător socotesc că planta sacră e ,,Arborele vieţii”. Prezenţa aici a efigiei taurine justifică extinderea spre vest a imperiului traco-cimerian inclusiv în arcul intracarpatic, precum şi în cel panonic, justificând continuitatea noastră neîntreruptă aici, de milenii, deoarece tauro-cefalosul acum e blazon moldav.

Cu sângele lui se stropeau sânzâienele care erau duse acasă şi se făceau din ele cununiţe pentru fiecare căsean, apoi se aruncau pe casă. Al cărui cunună cădea, se credea că este ales de către Sânzâiana  să moară şi să urce la ea în cer, în acel an.

Obiceiul se mai păstrează în satele necolectivizate din ,,Mocănime” şi de pe Someş: Căianul Mic, Tăure, Mintiu etc.

Bou ,,înstruţat” la Căianu-Mic, jud. Bistriţa-Năsăud, foto: Menuţ Maximilan, ,,Răsunetul”, 25 mai 2010

Înstruţatul boului la Figa. În spate sunt ,,paparudele” fiinţe demonice ale pădurii înveşmântate în frunze de stejar. (Sursa Bistriţeanul.Ro.30.05.2015). Pe tăbliţele de la Tărtăria e şi Capul Mare şi Capul Mic al Soarelui, bourul şi capricornul. Fetele ce merg în faţa animalului totem perpetuează indubitabil vremuri matriarhale.

Savantul belgian, Franz Cumont, considera că practica înjunghierii taurului şi botezul taurobolic, (stropirea neofiţilor cu sângele lui) se săvârşea în cadrul cultului mithriac, arian şi,  prin urmare, se practică de cel puţin trei-patru milenii aici. (Ibidem) Cureaua lată ce încinge cămaşa albă a bărbatului român, făcută din pielea boului jertfit Soarelui are formă de balaur cu trei guri şi trei cozi. Gurile cu limbă au devenit catarame. Vezi şerparul  (cureaua lată cu itrei cozi) la cei doi flăcăi imberbi ca şi sacerdoţii dacii, care conduc  de-o parte şi de alta taurul spre jertfă.

ALTE ALTARE ŞI JERTFE

În lucrarea noastră, ,,Zesterea strămoșească. Pagini alese din mitologia şi istoria strămoşilor neamului românesc” (Ibidem), am prezentat  bazorelieful dacic de mai jos, aflat în Muzeul Luvru, numit în literatura de specialitate ,,Ospăţul / banchetul lui Mythra”.

         Imaginea, datând din epoca bronzului mijlociu, precum şi tema au fost publicate de F. Cumont: Textes et monuments figures relatifs aux mysteres de Mythra..., (Bruxeles, 1896. p 31).

Detalii:

Apollo, în centru, ca zeu al luminii, adică Soarele - Dyaus Pitar - Mithra, iar în drepta sa, zeiţa Dacia, ei fiind pereche uraniano-chtonică, la stânga trinităţii, Zeiţa Candra-Luna, simbolul bessilor anţii, întemeietorii Bizanţului, deoarece are ,,Semiluna”, simbol străvechi bizantin, ,,furat” de turci. Luna plină era ,,Roma veche”. Luna nouă era ,,Noua Romă”, Constantinopolul. Privind metopa, devine foarte clar că dacii erau... politeişti!

 Jos, în stânga, preot bess (tarabostes pileat), oferind jertfa într-un ryton, cu sceptru regal ca al zeilor, fiind reprezentant al lor. Şi, în dreapta, cu toiag şi cârjă sacerdotală cu şerpi afrontaţi (Prototipul cârjei arhiereşti ortodoxe române, pe care am găsit-o pictată pe frontonul  străvechi, anterior anului 1246 dHs, al Catedralei Coroana Maicii Domnului, Panta Nossa din Bistriţa, pe care o vom vedea mai jos), din gura cărora se aprinde focul de la altarul care are efigie - şarpele cu cap de lup. Şi Zeiţa Dacia şi maarele preot au ,,fibula dacică”.

Pe altar este reprezentat Pyton.

Tarabostesii bessi sunt imberbi, ca şi nazireii evrei, sau poate, invers, adică ,,nazireii şi esenienii au traiul asemănător cu al polistailor bessi de la daci.” după cum zice Josif Flaviu. (Antichităţi Judaice c. XIII).

Zeiţa Dacia şi preoţii bessi poartă căciula dacică, sau ,,boneta frigiană”, cauca. Frigienii sunt fraţi cu dacii ardeieni (Ardeienii aveau o regină numită, Teuta!), fii ai lui Ares, ale cărui mijloace de manifestare războinică erau focurile, de unde avem verbele: ,,a arde” şi  ,,a frige”!

Altă metopă din Sarmizegetusa romană, publicată de Vasile Pârvan (,,Dacia”, fig. 138) având aceeaşi temă iconografică. Marea zeiţă Mamă (Demetra) în dreapta, Zeiţa Dacia în stânga, cu şapte turnuri ale Ardealului. Nu lui Mithra i se jerfeşte, ci el sacrifică taurul lui I O M (Juppiter Optimuls Maximus- Diaus Pytar la tracii agatirşi) în timp ce preoţii bessi doar asistă la jertfă fără a mai avea însemnele de stăpânire, bastoanele asemenea zeilor. Bessii sunt imberbi şi aici, ca nazireii evrei. Toate personajele au veşminte dacice, mai ales căciula dacică, doar Mithra are togă romană cu fibulă dacică serpiformă. Realizarea artistică lasă mult de dorit, în raport cu prima imagine a jertfei mithraice (apollonice), care pare a fi din epoca bronzului nord transilvan, vreme în care marele preot şi regele aduc jertfa ca nişte oameni liberi, având însemnele puterii regale şi sacerdotale asemenea zeilor. Taurul este înstruţat, căci are coroană de flori între  coarne.

Cei doi bessi (bossi) sunt un sacerdot şi un rege, ca în Jocul Căluşarul, unde cei patru călăreţi cu cifra X (zece - dece) pe piept şi caii lor  solari, reprezentând anotimpurile, sunt conduşi de către un vătaf (,,Vastafos”-,,Vass”- betacizat e ,,bass -bess”, iar  ,,foss” -,,fotos” e ,,lumină”- ,,foc sacru” cu care se vede că aprinde focul jertfei. ,,Tafos-ul” este ,,patul de moarte - mormântul”. Baltagul vătăfiei se primea de către noul vătaf  la ,,patul de moarte” al vătafului bătrân. Mitologul, Ovidiu Brânda vede în ,,fos tafos”-  ,,focul de mormânt” - incinerarea!)

 Cinci căluşari (,,Călăreţi traci”) sunt ai zilei (cu  cai albi), iar cinci sunt ai nopţii (negri). Sunt, deci,  ,,Zece stăpâni judecători”, adică  ,,Decce Baali”.

DECEBALII

 Zeiţa 

Dacia (Gebeleisis) şi Cei zece stăpâni judecători (Dece baalii) (Metopă antică din Dacia Superioară (De la noi!). Muzeul Vaticanului.

Detalii:

 ,,Baal” înseamnă ,,Stăpân”, iar ,,dece” înseamnă ,,zece. Primii doi bessi (bossii), cu veşminte, sunt Regele şi Marele preot. Zeiţa dă ,,cauca”, căciula dacică, învestind astfel pe Marele preot şi pe rege.