Poezii de Liviu-Ioan Mureșan

 Nu mai am pe lume nimic

înfășurat în ideile mele ca într-o plapumă

transpirat moale scot doar un deget

apoi mâna întreagă mi-e frig

atât de frig că vergeturile de pe picioare

se ramifică înspre zâmbet

plapuma mea miroase a mort

tremur de teamă

orice rază e sabie strâng ochii

deveniți pumni

lovesc personaje imaginare la fel de moi

mă simt bine

ele îmi citesc cu voce tare o poezie

tobe timpanele mele

ideile se desprind

foițe verzi

nu e nevoie să mai scot degetul.

nu mai am pe lume nimic

sunt viu simt

lumea e părere oamenii avataruri avatarurile oameni

oamenii zei

cine pogoară în mine este cuprins

de neputință

cine zboară cu mine

spre adâncuri zboară

ideile nu devin umbre nici umbrele vii

șobolanii sunt viermi viermii căpușe

pânza nu de păianjen ci de nimic

avatarurile oameni

au păreri

sunt viu pentru lumea părere

plapuma mea o părere mai largă

oceanul se scurge în fluviu

capilarele păienjenișului sunt deltă

lacrimile intră în glande

și se usucă

ochii

nu auziți infraroșiile din vene

nu vedeți duhul expirat din plămâni

tăcerea e teama voastră

nu aveți pe lume nimic

Adepții șoaptelor

ei din acea nevoie firească dar fatală

în mijlocul pieței clădiră catedrală

și cranii ridicară cu scripete de aur

simbol deasupra turlei un cap de minotaur

mărindu-se piața cu mii și mii de fețe

ce tăinuiau nestinse dorințe îndrăznețe

prin labirint trecură adepții și căzură

în patima uitării slăbiți peste măsură

din vârful catedralei cu rânjet îi petrece

schelet de minotaur un trup inert și rece

de taur căpățâna și focul din orbite

împiedică adepții ce mor pe nesimțite

aceasta-i mântuirea împinși buluc spre poartă

să intre în piață cei pricopsiți de soartă

în binecuvântarea blestemelor căzute

tăcere nefirească a urletelor mute

din două nefirescuri în așteptări duale

un corp uman un craniu și mii de catedrale