Orosfaia. Unul dintr-o mie

Mă consider norocoasă, dacă nu eram înrudită cu Orosfaia, probabil n-aș fi aflat de ea niciodată.

Mi-am scos capul pe geam ca să o văd mai bine prin ceață. Un sat ca orice alt sat aproape abandonat de oameni, aproape pustiu, deși încă locuit de bunicii unor diasporeni care, cel mai probabil, n-au văzut satul nici măcar pe hartă. M-am găsit înconjurată de porți ușor decolorate, iar din fiecare curte mă saluta o altă specie de animale domestice. Când am coborât din mașină m-a întâmpinat un cârd de gâște, pregătite să-și apere casa cu prețul gleznelor mele. Am încercat să fiu politicoasă cu fiecare vietate, să nu calc pe furnici, păianjeni sau cozi de pisică. Venisem să aflu puțin mai mult despre puținul pe care îl știam deja. Am vrut să cunosc trecutul, așa că am mers în singurul loc unde îl puteam simți negreșit.

Cimitirul e situat pe vârf de deal, nu-l poți urca cu mașina. Rampa în formă de spirală și treptele inegale creează iluzia unui deja vu, a unui drum vizitat de prea multe ori ca să-l mai poți numi străin. În inima mormintelor răsare o biserică antică, zugrăvită în nuanțe de gri, aflată într-o stare deplorabilă, cu pereți îndoiți de parcă sunt carton ud, cu geamuri ce reflectă amintirea unei biserici mari, odată plină de oameni, în prezent plină de praf. În jurul bisericii de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, mă privesc pietre funerare răsfirate, fiecare încercând să-mi povestească ceva, dar urechile mele nu mai pot înțelege graiul morților. Se întind pe tot dealul din spatele bisericii și mă invită să zăbovesc acolo, măcar încă o veșnicie. Am cules alune sălbatice și am citit cu voce tare numele câtor mai mulți morți, indiferent de gradul de rudenie pe care îl aveam cu dânșii, ca să-i trezesc, să-i aduc înapoi măcar pentru încă o secundă. Când am plecat parcă a fost mai greu să cobor decât să urc scările de piatră, dar pășeam mai sigură pe mine. Regăsindu-mă în prezent am pornit spre comoara satului, locuitorii săi.

Am trecut pe lângă case în paragină, pe lângă vechea școală acum de nerecunoscut. Am mers pe drumuri de țară alături de curci și m-am rătăcit căutând un magazin care să aibă drojdie de vânzare. Am dormit una dintre cele mai liniștitoare nopți cu sunet de greieri pe fundal și miros de iarbă proaspătă sub geam. M-am pornit din nou să cutreier străduțele răsfirate în căutarea unui prezent aspru.

Calzi, deschiși și dornici să-și împărtășească atât amintirile cât și pâinea de pe masă, i-am ascultat pe localnici cu drag. Mătușile mele mi-au spus despre cei mai vechi cetățeni, până la 90 de ani, toți trăitori în satul ăsta ce încearcă din răsputeri să se salveze. Când i-am întâlnit mi-au mărturisit că n-au avut o viață ușoară, dar sunt mulțumiți cu ea. Mi-au spus că nu-i vizitează nepoții, că nu mai sunt mulți copii, că le e frică să nu moară satul odată cu ei. Eu n-am putut decât să dau din cap și să înghit în gol. Mai multe morminte decât case locuite, mai multe cruci decât zâmbete pe fața oamenilor, un adevăr crunt pe care poate încă nu eram gata să-l realizez. Ce n-aș fi dat să pot să-i liniștesc, să îi asigur că o să fie bine, dar am plecat fără să le fac promisiuni deșarte. Am părăsit satul cu un gust dulce-amărui în gură, cu dor întipărit pe chip.

Viitorul nu-l pot cunoaște, dar mă pot uita în jur. Câte astfel de sate? Câți astfel de oameni? Orașul estompează încet orice formă de viață străină lui și te pierde în ultimele scandaluri, ca să nu vezi cum se deteriorează totul în jur. Sunt norocoasă că am fost în Orosfaia, dar norocul ți-l faci tu cu mâna ta. Dacă puteți, faceți-vă norocoși, vizitați și salvați satele cât încă există, cât încă trăiesc.