Neputinţa instituţională

Natura a prins milă de oamenii care s-au îndărătnicit să protesteze, pe ger, în pieţele publice împotriva regimului Băsescu. Generalul Iarnă a învins pe cei slabi şi a aşezat cununi de lauri celor care au ştiut să-şi pună ordine în lucruri. Natura s-a alăturat protestatarilor şi a demonstrat că guvernul Boc trebuia să plece. Neputinţa managerială este şocantă. Ea se manifesta la toate nivelurile, dar cel mai evident este la nivel guvernamental. Situaţiile de excepţie cer măsuri de excepţie. Ordonanţa nr.1/1999privind regimul stării de urgenţă şi de asediu, s-a născut într-o noapte, în timp ce minerii veneau spre Bucureşti. Parlamentului i-au trebuit şase ani de dezbatere pe marginea acestei ordonanţe şi abia în 2004 a fost modificată şi aprobată prin Legea 453/2004. Este o dovadă clară că problemele esenţiale nu au loc pe agenda „încărcată” a parlamentarilor.

Suntem într-o confuzie terminologică gravă. Miniştri, secretari de stat, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, folosesc expresii şi sintagme care nu mai există precum „starea de necesitate”, sau încurcă „starea de urgenţă” cu „situaţia de urgenţă”, cu „starea de alertă”. Toate aceste stări au conţinuturi de legalitate diferită şi sunt instrumentate de structuri diferite. Este o confuzie totală la nivel conceptual şi de aici, o harababură acţională total voluntaristă. Oamenii şi comunităţile sunt de vină că „există”.

Statul reformat, pe care l-a lăsat moştenire Boc, s-ar descurca foarte bine dacă nu ar fi oamenii şi comunităţile. Răzvan Ungureanu a constatat că este cuprins într-un haos total, iar el trebuie, după cum zicea Eminescu în Scrisoarea I-a: „Din haos face mumă, iară el devine tatăl”.

Grea situaţie pentru un om care este obişnuit cu un model analitic elaborat şi cu proceduri de lucru riguroase. În locul generalilor cu sinteze informative de nivel academic, s-a trezit cu oameni în pragul morţii. Sper să-şi revină repede şi să înţeleagă dimensiunea dezastrului instituţional. Eu nu-l acuz de greşeli pentru că aşa este la început. Din contră, îi acord încredere. Managementul pentru situaţii de urgenţă statuat prin legi, a rămas la nivel teoretic, fără consecinţe practice. Din imaginile televizate se vede că nu conduce nimeni. Oamenii au fost abandonaţi. Primarii care acordă ajutoare sociale şi venituri minime garantate cu mare uşurinţă, de data asta sunt invizibili. Oamenii mai trebuie şi conduşi, nu numai ademeniţi la vot. Liniile de autoritate ale statului nu funcţionează. „Scapă cine poate !” pare a fi deviza momentului. Vorba bătrânilor, parcă am trăi în ţara lui Pop Ianoş.

Oare nu suntem noi urmaşii geţilor ? Nu suntem noi urmaşii celor care, pe astfel de condiţii meteorologice, treceau Dunărea îngheţată şi atacau ţinuturile sud – dunărene ?

Nu suntem noi, urmaşii celor care l-au uimit pe poetul Ovidiu, exilat în Dobrogea ?

Acest poet ne-a lăsat în versuri o descriere a bărbăţiei noastre:

„Barbarii îmbracă cioareci sub geru-ngrozitor,

Se vede din cojoace, abia, obrazul lor !”

Nu suntem noi, nepoţii celor care au luptat, în zăpadă şi pe ger, în Stepa Kalmucă, la Nalcik, Odesa şi în masivul Javorina din Cehoslovacia ? Nu am asigurat noi, logistic, armatele în încercuirea de la Stalingrad, la mii de kilometri depărtare de teritoriul naţional ?

Unde esti mareşale Antonescu ? Vino să ne vezi !

După atâta reformă a statului, am ajuns la neputinţă totală. Acest spectacol în care unii oameni mor în timp ce alţii se uita la ei, are un fundal mai puţin vizibil în care statul şi privatul negociază, cinic, mari sume financiare. De la managementul pungii cu ulei şi făină, la managementul strategic naţional, este cale lungă. Prostia aşezată în capul mesei, pare a fi caz de „forţă majoră”.

Doamne, dă poporului, pe lângă puterea de a voi binele şi capacitatea de a-l vedea !

Col. (Rez.) Ioan Gaftone