Lui Traian Rus. Balada silvicultorului lăsat la vatra pensionării

Moto: ,,Codrule, codruțule,

Ce mai faci, drăguțule,”

(M. Eminescu – Revedere)

La începutul carierei lui

de silvicultor, a intrat în pădure,

ca într-un joc al copilăriei,

de-a hoții și vardiștii.

Era atunci mai mult

ca o plimbare

printre arborii codrului,

un fel de ieșire la verde.

Apoi, treptat

și-a dat seama

că frumusețea silvană

trebuie tăiată, sacrificată

pentru a asigura

răsplata celor care

păzeau, îngrijeau raiul verde.

Drujbiștii doborau copacii,

lemnele plecau la vale

și el simțea că pădurea

nu mai era doar locul de promenadă,

ținând de mână o frumusețe feminină,

nu mai era,

doar o fabrică de oxigen,

ci și câmpul de luptă

unde trebuia realizat planul

transmis de la Beclean,

de la Bistrița sau

chiar de mai sus.

Au trecut, rând pe rând

atâtea primăveri

în care versurile lui

George Topârceanu:

,,Frumoasă ești pădurea mea,

Când umbra-i încă rară

Și printre crengi adie-abia

Un vânt de primăvară.” (,,Cântec”),

au fost trăite cu sufletul arzând.

Pădurea își fredona cântecele ademenitoare

și atunci când,

în compania ortacilor,

se ridicau pahare

întru sănătatea frunzelor verzi

sau a celor gata de plecarea autumnală.

Când cădeau zăpezile grele

și pădurea aluneca în somn,

gospodarii ei

se retrăgeau

în birourile de la Beclean.

De multe ori,

ordine urgente, ca niște decrete,

îi expediau pe teren

prin omătul troienit.

Toamna pădurea

trimitea departe ecourile

împușcăturilor vânătorești

și codrul le oferea ofrande

pentru altarul jarului,

câte un mistreț, câte o...

Oamenii pădurii

se adunau roată,

pe lângă focuri uriașe,

fabricau povești fantastice

și se credeau nemuritori,

ca zeii din Olimp.

Doar timpul

aduna ca-n arbori

și în ei, inelele trecerii.

Urcușul crestelor

nu mai era așa de sprințar,

prin cătarea puștii,

ochiul nu mai era așa de sigur.

De-acum vei deveni

pentru colegii tăi

o poveste frumoasă

pe care ei o vor scoate

din lada de zestre a amintirilor,

în diverse împrejurări cotidiene:

,,-Așa m-a învățat  Traian,

asta îi plăcea lui Traian,

din acest izvor

prefera să bea Traian,

aici ne opream cu Traian

să mâncăm.

Aici am făcut cheful acela,

după care unii vorbeau cu lemnele,

îmbrățișau copacii

ca pe niște ibovnice.

Aici ne-a prins șeful

când mai aveam de sorbit

ultimele două sticle de bere.

Aici ne-a apucat

vijelia aceea grozavă.

Aici i-am prins

pe acei hoți de lemne

care au fugit

cu drujbele după noi.”

Multe  amintiri comune

vor mai depăna,

un timp colegii tăi.

Cum este și firesc,

va sosi și uitarea.

De câte ori vremea

va aluneca pe verdele crud al primăverii,

ca în haiducii de altădată,

se va recuibări în tine

dorul de pădure,

de cei care

au fost în prejma ta.

Vei retrăi singur

clipele frumoase sau grele

de odinioară

urcând printre copacii

din spatele casei tale

și dorul tău de codru

se va potoli.

Vei da un telefon

foștilor tăi ortaci

și ca în vasele comunicante,

pe calea undelor,

prezentul se va lega de trecut

și te vei simți ca atunci,

om al pădurii,

pe vecie.