Liviu Ioan Stoiciu: Părinții mei n-au fost niciodată la mare...

Menuț Maximinian

Nu mai am memoria vacanțelor mari din vremea când eram elev (în anii 50 și 60 ai secolului trecut). Până în 1965, ai mei au locuit într-un canton CFR (locuință de serviciu a tatălui meu; șef la întreținere de cale ferată la Linii 4 Bacău) aflat la 248 kilometri de București, halta Adjudu Vechi. Eu am fost trimis la oraș, la Adjud (era capitală de raion) din clasa a VII-a (aveam 13 ani; am fost dat la 6 ani la școală), să mă acomodez cu orașul, să iau meditații să intru la liceul teoretic... Vacanțele mari nu puteau fi pierdute decât la Cantonul 248, la câmpie, la doi kilometri de comuna Adjudu Vechi (unde am făcut primii șase ani de școală) și de râul Siret, și la patru kilometri de Adjud; și pe zona căii ferate, de-a lungul ei până la Adjud și până la Șișcani (alți patru kilometri), unde era o lizieră de salcâmi, în principal, care îmi dezvolta imaginația, erau șerpi de diferite mărimi, intram în ea din mai multe direcții și mă așteptam să fiu atacat. Spre Adjud, pe calea ferată, într-un loc excavat masiv (acolo unde avea să fie supraînălțată noua linie spre Onești-Ciceu peste linia spre Bacău sau București), a apărut un lac plin de broaște, trestii și șerpi de apă, mă atrăgea, era un obiectiv de vizitat nu numai vara... Cantonul 248 (haltă CFR, ați reținut, cu peroane, la care opreau trenurile personale; cu barieră la drumul care lega șoseaua națională București-Bacău de Tecuci și Bârlad, la Adjudu Vechi fiind pod mare peste Siret) era înconjurat de vii cu prepeleac și grădini („bucăți”) ale țăranilor din Adjudu Vechi cu pepenării, pomi fructiferi și legume de toate felurile, cu animale de curte mari aduse la păscut; pentru mine, copil, era un rai. Altfel, am copilărit în singurătate, practic. Eram exagerat de timid și rușinos (motiv să nu îndrăznesc să mă fac de râs în fața copiilor să merg la Siret să învăț să înot; aveam să învăț să înot abia la maturitate, la... mare). Sigur, se adunau aici copii veniți din sat cu părinții în grădinile lor, cu care nu o dată făceam „expediții de recunoaștere” (în volumul meu de debut, „La fanion” dau de gol asemenea... pregătiri de luptă). Nu-mi amintesc de vacanțele mari, ce anume făceam. Preferam să fiu apropiat de „oamenii mari”, să le ascult poveștile – la Canton era și o cazarmă, separată de locuința de serviciu a tatălui meu, plină de țărani veniți să câștige bani cinstiți la întreținere de cale ferată, seara stăteam la „șezătorile” lor, de la ei am aflat care e istoria adevărată a regatului României, de exemplu (de care era interzis să vorbești). Lasă că la 10-11 ani, scuze, am fost... dezvirginat într-un prepeleac de o tânără cu zece ani mai mare decât mine și am dat de gustul... poeziei de dragoste... Ancheta dumneavoastră m-a făcut să conștientizez, trist, un adevăr din familia mea (sărăcită de colectivizarea cu forța; fiind ceferist, tata a fost obligat să renunțe la pământul arabil avut, la cai și la căruță, la orice venit din afară de salariu; am fost cinci copii în casă și numai tata avea un salariu amărât) – anume că părinții mei n-au fost niciodată la mare! Înțelegeți astfel că la noi vacanțele mari din copilărie erau legate de o deplasare la rude (care suportau cazarea, masa), la țară sau la oraș, nu la munte sau la mare. Sărăcia avea să mă urmărească până la bătrânețe...