Irina Petraș: Strada copilăriei

Menuț Maximinian

Când spun vacanță, îmi vine imediat în minte strada copilăriei: Aleea Teilor. Un şir de vreo douăzeci de case, cu grădini mari în spate şi grădiniţe de flori în faţă; împrejmuite cu un gard viu înalt și des, cât să te simţi apărat şi la tine, apoi aleea propriu-zisă cu tei şi castani uriaşi, străjuiţi de un şir de plopi înalţi de-a lungul Hârtibaciului; la cele două capete, aleea era închisă cu gard şi cu o cruce de lemn rotitoare, ca să nu poată trece decât oamenii, nu şi maşini ori căruţe – era, aşadar, o curte nesfârşită în care jocurile nu se mai terminau.

Grădina noastră era făcută anume să te simţi în largul tău: iarbă, flori, tufe de zmeură şi mure, de agrişe şi rozenchine (strugurei), boltă de trandafiri şi de viţă de vie. Jocurile nu se mai sfârşeau: de-a şcoala (eu fiind profesoara, firește!), dar şi, culmea, de-a războiul – aveam o organizaţie secretă, Mondiala, cu cod secret, cu misiuni de urmărire, ştiam şi morse –, de-a mingea popoarelor, de-a calul (nu ştiu de ce se numea aşa: calul cu zece figuri, calul cu douăsprezece!), cu mingea bătută de perete după scheme complicate. Şi de-a casa. În alte locuri, i se spune, am aflat mai târziu, de-a mama şi de-a tata: ei decid mai ales şi mai sigur apartenenţa. La noi, jocul era de-a casa – poate dintr-un mai puternic instinct al legării de o împrejmuire solidă. Cum strada mea era nouă, aveam materiale de construcţie berechet, ne puteam încropi oricând căsuţe. Cel mai grozav era când se pornea o ploaie din senin şi noi aveam unde să ne adăpostim – această experimentare a virtuţilor adăpostitoare ale casei tale era minunată. În gârlej (gârlici) la pivniţă am deschis, într-o vară, un teatru de păpuşi: ascunsă după o pătură prinsă în cuie, jucam poveştile fraţilor Grimm cu păpuşile costumate de mine cu hăinuţe din zdrenţe. Copiii din vecini urmăreau spectacolul aşezaţi pe scânduri sprijinite pe cărămizi (din coliba vremelnic demolată). Improvizaţiile succesive erau proba, degustată cu încântare, că mă aflam pe un teren sigur – casa şi curtea noastră – şi îmi puteam îngădui ispitiri ale vulnerabilităţii.

Îmi vin în minte sumedenie de secvenţe şi poveşti din acei ani’50 şi ’60 ai copilăriei mele, toate într-o lumină aurie, de vară prelungă: minunile de la târgul săptămânal, cu turte dulci cu oglindă, cu papagali ghicitori de noroc, cu ringăşpil... Plimbările de duminică, pe strada principală, erau paşi de dans în întâmpinarea şi acceptarea ritualică a celorlalţi. Îmbrăcaţi frumos, eram pe jumătate şi de bunăvoie străini şi ne puteam reînnoi cunoştinţa prin trecerile repetate unul pe lângă celălalt, prin privirea proaspătă, de re-punere în contact, a atmosferei duminicale. Un soi de re-start al mecanismului comunitar în stare să şteargă eventualele tensiuni/erori din cursul săptămânii. Strada era un spaţiu de enunţare privilegiat, la ţesătura căruia migălea fiecare locuitor al târgului (am citit în unul din surprinzător de numeroasele site-uri dedicate Agnitei pe internet că a fost de la început, din secolul 13, târg, nu sat, aşezare anume întemeiată să favorizeze schimburi şi conexiuni).

Cum se întâmplă de obicei la oameni, amintirile din copilărie sunt tot mai frumoase pe măsură ce trec anii. Jocurile, lecturile de vacanță nu erau nicidecum tulburate dacă mi se cerea să îndeplinesc vreo treabă. Dimpotrivă, se potențau reciproc. Am învățat să gătesc, să cos la mașină, nici să plivesc straturile din grădină nu mi se părea prea greu. Aveam un rost în plus.