Decât să stau degeaba, mai bine lucrez degeaba

Fraza din titlul acestor însemnări a fost “editată”, cum ar spune Elena Băsescu, de mama premierului Emil Boc. Este o mărturisire sinceră, încărcată de mult adevăr care poate fi atribuită oricărui om simplu, lucrător al pământului. Pentru el, pentru ţăran, pământul este “o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment de adoraţie”, este însuşi rostul lui de a fi şi are un glas pe care numai el îl aude şi îl înţelege.

Părinţii şi bunicii noştri de la ţară ştiau că au datoria de a munci, ştiau şi înţelegeau că numai muncind vor avea ce pune copiilor pe masă. Ei nu se întrebau niciodată dacă primesc destul, după munca pe care o fac, nu se întrebau şi nu calculau dacă nu lucrează cumva degeaba sau în pierdere. Aşa cum fac oamenii de afaceri.

Ei se străduiau să nu lase pământul în paragină, să-l cultive cu dragoste şi speranţă, să îngrijească vitele şi păsările de pe lângă casă, să-şi crească copiii în spiritul omeniei.

Înainte vreme, în gospodăria ţărănească se producea şi pâinea, şi mămăliga, şi laptele şi brânza, şi uleiul şi carnea, aproape toate produsele necesare existenţei.

Tot în gospodărie se prelucrau cânepa, inul, şi lâna din care se făcea pânza sau pănura, iar apoi îmbrăcăminte, lenjerie, covoare, ştergare şi alte articole de artă populară pentru împodobirea locuinţei. Una din camere era de “paradă” şi în ea erau primiţi musafirii.

Nu se gândea la petrecerea timpului liber în staţiuni balneo-climaterice sau în ţinuturi exotice, pentru că munca şi punga lor nu le îngăduia aşa ceva. Sămânţa pusă la timp în pământul reavăn, întreţinerea culturilor, pregătirea furajelor, adunarea şi depozitarea recoltei, toate trebuiau făcute la vremea lor.

Doar duminicile şi sărbătorile de peste an erau, pentru ei, zile nelucrătoare, zile de rugăciune şi odihnă. După slujba religioasă şi după masa specială din aceste zile, se adunau, cu vecinii, pe laviţa din faţa casei şi mai depănau amintiri, mai comentau întâmplările mai noi de prin sat sau ştirile de la radio şi televizor.

Să ne închipuim că mama premierului, Emil Boc, sau oricare mamă de la ţară, ar fi duse de fiii lor la oraş şi găzduite în camere de multe stele. Cum s-ar simţi ele în noul mediu de viaţă? Au spus-o chiar acelea care au trecut printr-o asemenea experienţă de viaţă: ca ursul la ecuator, ca palmierul în zona gheţurilor polare. Ar avea sentimentul dureros al dezrădăcinării şi s-ar ofili de dorul ţinutului natal. Le-ar lipsi aerul şi liniştea de la ţară, mireasma câmpului, ciripitul păsărelelor de sub streşina casei, vecinii cu care schimbau vorbe şi gânduri.

Supărarea cea mai mare a celor vârstnici este determinată de faptul că în puţine gospodării ţărăneşti rămân urmaşii care să continue tradiţia cultivării pământului şi, din această cauză, suprafeţe mari de teren rămân nelucrate şi, deci, neproductive.

Tinerii de astăzi nu vor împărtăşi niciodată gândurile şi atitudinile celor mai în vârstă despre muncă. Ei nu vor accepta numai un loc de muncă foarte bine plătit. Şi chiar în aceste condiţii, vor avea mereu sentimentul că primesc prea puţin, după cât lucrează.

Nu sunt puţine cazurile când lucrători din învăţământ, sănătate sau din alte domenii de activitate, şi-au părăsit locurile de muncă pentru retribuţii mai substanţiale în străinătate, chiar dacă era vorba de culesul căpşunilor sau de îngrijirea bătrânilor la domiciliu. Îi îmbogăţim şi-i ajutăm pe alţii, în timp ce părinţii şi bunicii noştri rămân singuri, fără ajutor, acasă, având, în multe situaţii, şi grija nepoţilor.

Cuvintele doamnei Boc, mama premierului, ar merita să fie aşezate drept motto la o carte cu titlu: “Fericirea e în muncă”.

Grigore Marţian

Luşca, Năsăud