DAVID DORIAN, la ceas aniversar! Linia de plutire între iarnă și iubire

Volumul de poezii Linia de plutire al lui David Dorian (autor al unui număr impresionant de volume de versuri, proză, publicistică, cronici literare) a apărut în 2020, la Editura Charmides Bistrița, este o odisee zbuciumată între chingile lutului existențial și starea de imponderabilitate, spre echilibrul ,,liniei de plutire” a artei poematice pe care o vom urmări în aspectul descriptiv, pictural.
Prospețimea poeziei, una dintre coordonatele volumului, vine din evocarea copilăriei, a copilului uimit, mirat care a fost în fața universului prezent și presimțit, din reîntoarcerea spre edenul mustind de minuni posibile.
O radiografie tematică a volumului poate evidenția iubirea, ,,e taina îngenuncherii smerite/ în fața Vergurei,/ e tămâie albă, presărată/ printre cuvintele psalmilor”. Poetul patinează pe oglinda copilăriei cu suflete pereche, dar nu produce artificii ermetizante de limbaj cum mulți poeți actuali, seduși de încifrare, de rostirea dublă ca semnificație.
Mama, tata – răposați - apar în peisajul simbolic al iernii, cu moși crăciuni, bradul, lumânările, întreaga recuzita a sărbătorilor sfinte de iarnă. Copilăria pare o soră a zăpezii și miroase a madlene, a cornulețe, a cozonac, a cetină de brad, totul într-o atmosferă de vis.
Poeziile de iubire, așteptată încă din copilărie, are expresie în mijloacele lexicale sugerând puritatea: ,,sânii îi saltă ca puii de căprioară/ cum peștișorii în plasa pescarului/ era măr smuls din pomul cunoașterii/ alb, zemos, ionatan interzis/ mușcătura încă nu s-a închis/ să o caute în toate femeile / rătăcind după Canaanul promis(O cântare)
Poetul recuperează poematic timpul trecut ,,Sunt madlena copilăriei/ bucățica de prescură a sărbătorilor (Un scafandru candid). Poetul David Dorian este un abil al descrierii scenelor ,,domestice”, al sugestiilor erotice ale vestimentației, recuzitei feminine, descoperite în anii purității copilăriei: ,,ciorapi rulați, furouri fierbinți/ sutiene purtând mireasma sânilor/aruncate de/a valma/peste care poposea o lumină in sepia(cafeaua de dimineață).
Peisagistica se concretizează în ineditul tablou de iarnă (,,soarele răsturnat, lumina veche/ adusă pe prapurii dimineții”) (tablou).
Plonjând în zona poeziei maturului, femeia nu e numai candoare, ci și viciu uneori: ,,…o femeie goală ca o lumânare aprinsă/ de frumusețea viciului pur)” (iubita lui costan), presimțită, așteptată; o aștepta să apară ca o adiere de lumină: ,,Apele ferestrelor trădau orice chip/ Chitara se tânguia ca o mierlă/(poveste de iarnă)”. Pentru poetul-copil și în cer e iarnă: ,,e noapte în cer, e iarnă/ pe fața nevăzută a lunii/ în galaxii ninge cu teamă/din patul de sub fereastră/ sub linia de plutire albastră/ o ninsoare nevăzută se cerne/ din stele din nimicuri eterne.” Întreaga copilărie e o iarnă uriașă, cosmică, la un nivel mic - o pâine coaptă, aburi cu miros de vanilie, înțelepciune, meditație și joc, înfrățite sub omături. Ninsoarea este comunicată metaforic: ,,când cerul varsă fulgi pufoși,/ îngerii scutură pernele norilor”.
Iarna pare cel mai drag anotimp al poetului David Dorian - ,,râvnind seninătăți, mă cufundam cu fața/ în deșertul alb/ fericirea urca prin capilare./ sărbători stranii sunau clopoței/femei orbitoare/mă așteptau în blănuri moi, deschideam uși/ explodau aburii zilei.” (În curtea de altădată). Lumina curată învăluie case, derdelușuri, sănii, clinchet de zurgălăi, atmosferă firească, fără necesare trimiteri clișezate la Esenin, practicate de novici. Tot în registrul explorării iubirii din volum cităm: ,,Mă dezbrăcam înapoia oglinzii/ în purpura dimineții/ îmi contemplam urmele aripilor)” Înălțare. Iubirea e curată și ironizată: ,,vise cârpite cu sfoară.Trupul ei de corăbioară/ sânii ca două lacrimi prelinse pe piept/ mâinile înghețate în uși/ explozia o mai aștept/ în aburii zilei în curtea de altădată”.Chipul iubitei: ,,zâmbeai scuturându-te/ rochia ca un clopoțel îți foșnea/ peste coapse erai iarbă fierbinte/ pe care vântul o ridica în brațe/ (…) trupul îți mirosea a sâmbure de migdală,/ muguri cum sânii în vânt/cum puii de căprioară/sunt sânii iubitei.”(Maria mea din Magdala). În alt registru: ea este ,,trup de vioară/ păstrat în lacră pe lungi catifele/ izgonită din eden”. Cei doi sunt atât de uniți și perspectiva despărțirii glisează spre tragic: ,,umbra mea îți mângâia umbra/ rămâi singur/ rămâi singur.”
Conștiința creatoare e trează, dublată de condiția existențial-tragică: ,,astăzi te simți poet/ să înțelegi nevăzutul (din scrisorile lui tristan. o toamnă)”.
Tristețea existențială devine concretă, palpabilă, spleen ,,m-am trezit dimineață cu același vechi și nesuferit suflet/ trebuie să-mi pregătesc cufărul/mâine devreme/voi lua trenul/ spre nicăieri” (din scrisorile lui tristan-spre nicăieri).
Ca un laitmotiv, iarăși, neaua: ,,ați văzut ce frumos ninge/ peste mizeria lumii/ femeia e întâia zăpadă/ sfințește pământul/ după o asemenea poveste rămâi singur.”
David Dorian rămâne poetul hăruit al decantărilor limpezi, picturale.
Veronica Știr