Călin Vamoș – un „om singular”, pe drumul exponențialității

În cea mai lungă zi anului 2017 se stingea la Cluj, la doar 62 de ani, un om singular: Călin Vamoș, cercetător științific la Institutul de Calcul „Tiberiu Popoviciu”. Recunoscut și admirat într-un „cerc strâmt” de fizicieni prieteni, dar – pe plan național – sub o lespede grea și nemeritată de anonimat, dezinteres, ignoranță (caracteristici definitorii pentru mediul intelectual românesc, cu deosebire de după 1989). Îi citisem în anul apriției (2008) cartea Eminescu – viața unui om singular, semnată împreună cu soția sa, Doina Vamoș. Cu uimire admirativă și cu stupoarea de a nu ști nimic despre aceste nume, deși nu mai eram tocmai un novice în materie de bibliografie Eminescu. Și nici n-am aflat mare lucru, până când, mai zilele trecute, doamna Doina Vamoș, revenită la Bistrița, mi-a pus în mână trei cărți care circumscriu destinul existențial și intelectual al acestui om: pe lângă cea amintită, din 2008, una semnată de ea (Călin sau Noi doi și restul lumii), iar alta de fostul ei soț, Iluzia unicității (Alternativa existențială), din 2018. Din aceste cărți am înțeles că autorul în discuție, Călin Vamoș, a intrat la Facultatea de fizică a Universității din București fără concurs, pe baza statutului său de elev olimpic internațional, absolvind facultatea ca șef de promoție și alegând să lucreze mai întâi în Institutul de Matematică al Aplicată din București (din cadrul Academiei Române), abia apoi la amintitul institut de la Cluj, tot cu statut academic, unde nu a mai ajuns anii pensionării. Doctoratul, deși întru totul la îndemână pentru un specialist de talia lui, și l-a luat abia la 47 de ani (dezinteresat de titluri și onoruri, contrariat de multiplele condiționări de ordin politic și administrativ, de dinainte și de după 1989), dar cu cea mai înaltă distincție academică, Summa cum laude.

Dacă, în urmă cu 15 ani, lucrarea Eminescu – viața unui om singular mă uimise prin vecinătatea valorică cu celebra lucrare bigrafică despre Poetul Național a lui George Călinescu, din 1932, micuța lucrare din 2018, Iluzia unicității (de abia 95 de pagini, apărută la Editura Mega din Cluj-Napoca, cu un Cuvânt înainte de Dr. phil. Maria Țițeica, cândva colegă de lot olimpic a fostului elev de la Târgu Mureș), m-a frapat printr-o vecinătate valorică (și tematică) nu mai puțin prestigioasă: Existența tragică, a lui D.D. Roșca.

Despre ea aleg să vorbesc, în cele ce urmează. Iar titlul acestei intervenții publicistice, la care m-am oprit, nu ascund că l-ar vrea proiectat pe autor în vecinătatea celui de care nu întâmplător s-a ocupat, lăsându-se fascinat, a celui de care s-a simțit – categorial vorbind – aproape: Eminescu.

Iluzia unicității este doar prima parte a unui proiect mai vast, care, sub titlul generic Alternativa existențială, s-ar fi desfășurat pe trei nivele, după cum urmează:

Nivelul A. Concepția despre lume (acoperit de cele 95 de pagini ale lucrării în discuție, publicate de Doina Vamoș la un an după moartea soțului, deși nu tocmai definitivate) cuprinde cinci capitole: A1. Compromisul existențial; A2. Modele și simbolri; A3. Psihic și societate; A4. Iluzii și valori; A5. Algoritm și sens. Nivelurile B (Dezvoltarea teoriei) și C (Aplicații ale teoriei) nu au mai putut fi realizate (cu excepția capitolului C4). Ele ar fi cuprins: B1. Cunoașterea rațională, B2. Omogenitatea realității și fizica, B3. Femei și bărbați; respectiv, C1. Organizarea acestei cărți, C2. Filosofia antică, C3. Civilizația occidentală, C4. Eminescu – sfidarea realității (capitol realizat sub forma cărții din 2008) și C5. Civilizația românească.

Simpla înșiruire de titluri ale capitolelor dă seama despre închegarea, dacă nu a unui întreg sistem filosofic (lucru la care autorul mărturisește a nu fi ambiționat), atunci a unei Weltanschauung proprii, ilustrative însă pentru omul contemporan, cu deosebire pentru cel ce-și închină viața cunoașterii, anume unei cunoașteri ce se vrea cât mai bine disociată de orice iluzie, fie ea și vitală. Nu este vorba doar de omul științelor pozitive și exacte, căci referințele bibliografice ale autorului vădesc o uimitoare deschidere și varietate, cuprinzând nu doar fizica, de la formele ei antice, grecești și orientale (Fritijof Capra, The Tao of Physics), ci și disciplinele educației (Jean Piaget), cele etnologice (Claude Levi-Strauss), psihologice și psihanalitice (Carl Gustav Jung), filosofia (Camus, Heidegger) și marea literatură universală (Eminescu, Dostoievski, Saint-Éxupery).

Un posibil (și fatal simplificator) rezumat al lucrării lui Călin Vamoș Iluzia unicității ar arăta după cum urmează:

Considerate constitutive psihismului uman, iluziile însoțesc – în măsură variabilă – orice imagine despre lume, care va corespunde doar parțial realității. Lucru care se explică prin contradicția dintre principiul omogenității (ipoteză potrivit căreia tot ce există are, în esență, aceeași structură) și regula unicității (potrivit căreia omul, pentru a fi activ, are nevoie de un sens, adică de ceva special, care merită efortul de a fi obținut). Ceea ce ar presupune o singularitate, respectiv o ruptură în omogenitatea sructurală a lumii (cum ar fi cele presupuse între cer și pământ, suflet și trup, sacru și profan etc.) Astfel de singularități au fost pe rând spulberate de cunoașterea pozitivă, cele rămase fiind cel mut aparente, încă nerezolvate (precum aceea dintre interiorul și exteriorul unei găuri negre, sau – îmi permit să adaug - de dincolo de constantele spațio-temporale ale lui Max Planck). Conform unei astfel de ipoteze, psihismul se reduce la fiziologia creierului (adică la niște reacții fizico-chimice care au loc acolo). Însăși viața (încă insuficient definită) s-ar putea reduce la fenomene fizico-chimice, cea umană fiind prin excelență grevată de „divorțul dintre spiritul care dorește și lumea care dezamăgește” (Camus). Dacă scriitorul  și eseistul francez credea că „singura prblemă cu adevărat filosofică a omului este sinuciderea” (Mitul lui Sisif), și Călin Vamoș crede că luciditatea rece a rațiunii este incompatibilă cu viața (lipsită astfel de sens), înzestrată însă cu un instinct de conservare menit să contracareze anihilantul efect al lucidității raționale. Este nevoie, adică, de un compromis existențial, menit să salveze iluzia (devenită valoare) a personalității și individualității. Alegerea noastră fundamentală (dependentă de fire, educație, experiență personală etc.) devine aceea de a trăi de parcă am fi unici, deși știm (sau măcar bănuim) că nu este așa. Principala funcție a psihicului este tocmai aceea de a construi modele mentale, un fel de iluzii optice (asemănătoare viselor nocturne) care să-l facă să funcționeze fără presiunea continuă a realității nude, lipsite de sens major, transcendent. Această funcție este alimentată de intuiție, aceea care făcea ca omul primitiv să-și salveze în primul rând sistemul de interpretare a realității, în dauna tot mai multor aspecte (considerate particulare) care-l contraziceau. Intuiția este o formă cognitivă emanată de cele trei nivele (energie vitală, unicitate, sine) care formează stratul inconștient al psihicului nostru. Conștiința (sau egoul), modelul rațional al propriei noastre persoane în opoziție cu restul realității, este adesea contrazisă de intuiție, care se manifestă ca o iluminare (revelație), atribuită de obicei unei instanțe transcendente. Dar conștientizarea nu este niciodată completă, modelele mentale greșite (iluziile) vor alimenta mereu nostalgia valorilor absolute, iar sarcina rațiunii va fi doar aceea de a căuta cele mai potrivite iluzii pentru fiecare individ în parte, menite să-i configureze sensul existențial (unicitatea).

Exemplul chemat să ilustreze acest mecanism al valorizării este spectacolul, „magia scenei” (de care soția, Doina, a fost  – se pare – mult timp marcată); exemplu ales – foarte probabil – pe linia vechiului motiv literar al lumii ca teatru (inclus și de Eminescu în Glossă). Concluzia e tranșantă: „Teatrul este o metodă de transformare a iluziei în valoare” (p. 71). Dar nu este, evident, singura. În aceeași categorie s-au înscris, succesiv sau simultan, titlurile nobiliare, masoneria, colecțiile de orice fel, cluburile de golf, Guiness Book, clasamentele de frumusețe tip Miss Univers etc. Adică o întreagă rețea de iluzii motivante, care include și individualismul, forma tipică de unicitate în civilizația occidentală, prelungită în anii din urmă cu un adevărat cult al eficienței, care presupune non-identificarea omului cu propriile idei sau creații (atitudine derivată din modelul scrierii programelor pentru calculator, deci al inteligenței artificiale). Toate acestea sunt forme de algoritmizare  a ceea ce autorul numea compromisul existențial.

Există, cum bine se știe, un astfel de algoritm religios, mult mai vechi, bazat pe ceea ce nu cunoaștem (și tocmai de aceea permite intuiției să funcționeze, proiectând valori absolute), mecanism care poate fi presupus chiar ca etern. (De vreme ce „cunoașterea va fi întotdeauna limitată, Dumnezeu va avea un loc asigurat pe vecie”, p. 86).

Dar rațiunea și intuiția sunt metode complementare de manevrare a modelelor mentale, decelabile „doar la analiza în retortă” (cum ar spune G. Călinescu). Virtuala excerptare a unui creier – exemplifică autorul într-un loc – nu creează o nouă ființă. Soluția eficientă pentru omul concret ar fi tocmai compromisul dintre aceste două laturi ale psihismului său. Corp și „suflet” formează o unitate care nu poate fi manevrată decât împreună, ceea ce fizicianul-filosof exprimă într-o lapidară formulă: Eu sunt corpul meu.

Ceea ce este, concomitent, atât o expresie a unui echilibru existențial dobândit prin cunoaștere de sine, cât și o asumare eroic-tragică a condiției noastre de muritori, parte omogenă (deși superior organizată) a lumii materiale ce ne cuprinde, cu toate ale ei. Cele 95 de pagini ale cărții lui Călin Vamoș acced, altfel spus (fie și fatal încremenite în stadiul de schiță) la valoarea unui întreg sistem filosofic.