Baladă pentru prietenii mei pensionari din Beclean

În ultima zi de joi

a fiecărei luni,

exceptând  perioadele de post,

Ei se adună

la ,,Hanul lui Ciorbă” la,

ei îi spun  ,,o petrecere”.

Când se întâlnesc,

se trec reciproc în revistă,

schimbă amabilități de salut.

Cei care mai pot,

cei cărora le este permis încă

să lectureze ,,cartea alcool”,

vin înarmați cu recipiente

în care zornăie tării

cu grade înalte,

sau cum ar spune scriitorul Cornel Cotuțiu,

cu ,,sticloanțe,”

din care umbra lichidă

a unui vin bun

se va lăsa leneșă peste mese

ca o înserare liniștită

peste un sat uitat

de lume și de Dumnezeu.

Își laudă băuturile,

garanția calității acestora

fiind asigurată

de confirmarea că,

ei au pregătit

licorile lui Bachus.

Apoi își plimbă amintirile

în dialoguri amicale,

fără să-și dea seama

că de fapt acestea

i-au  scos pe străzile

pavate cu nostalgii,

legați în lese invizibile.

Pe urmă își expun

pe ringul de dans pofta de viață,

în unduiri de la hora din sat,

își afișează doruri rurale,

care au mocnit uitate

în ființa lor, de acum,

orășeni cu vechime.

Organizatorii întâlnirii

anunță la început ostilităților

,,din cuțite și pahară” (M. Eminescu)

numele sărbătoriților

și cei înșiruiți  în pomelnic,

au sentimentul că cineva

îi bagă în seamă,

că ei mai contează

în calendarul anului,

convinși că vor rămâne

în nucleul clipei,

puternici și pozitivi.

Deasupra lor  însă

,,noaptea” se învârte

ca o elice uriașă

a unui ventilator estival.

Ea îi ia în primire pe toți,

dar își lasă partea mai grea

a înserării

pe umerii unora,

în memoria cărora,

la o altă întrunire,

se va ține,

un moment de reculegere,

se va pune câte o floare,

în paharele de băut apă.

Nimeni nu se gândește

la aceste detalii,

toți au uita de ,,fata Împăratului Roș”

În sosul clipei

buna dispoziție îi ține în brațe,

întâmpină cu veselie

începutul altei veșnicii

care se naște pentru ei,

sub ochii lor.

Când simt că timpul

alocat petrecerii

curge spre sfârșit,

se uită la ceas,

pe telefoane,

ca la o amenințare.

Își îndreaptă reumatismele,

își promit să revină

în sanctuarul în care

bate un vânt care îi împinge înainte.

,,Noaptea” care i-a vegheat,

se retrage în ungherele localului,

la hibernare,

gata să-i ia în primire,

la viitoarea lor adunare.