Balada dăscăluților de Parva

                                            Motto: Parva,-ae

Când toamna cu o frunză în mână

cobora în curțile școlilor

și septembrie călărea zarea

arghezian și autumnal

și în Parva, pe atunci (1976),

 un fel de Batalion Disciplinar

 al Inspectoratului Școlar B-N,

suna goarna adunării dăscăluților.

Din multe localități,

din județ și din țara toată,

de unde nu te-ai fi gândit,

educatoare, învățători, profesori

ieșeau din vara

care-i acoperiseră ca o umbrelă

și se îndreptau spre Parva.

În Năsăudul academicienilor,

ei coborau din tren sau din autobuz,

cotrobăiau prin autogară

să afle peronul unde adăsta

autobuzul spre Parva.

Îl cunoșteau pe șoferul Vasile Finigari,

cel care le lua primul interviu

despre scopul călătoriei lor.

Cei care se orientau pentru prima dată

spre destinația lor didactică

își rumegau încă în gând

amintirile estivale,

priveau interogativ peisajul

care le cădea sub priviri,

legănați de zgâlțâitul autobuzului

trecând peste gropile

șoselei neasfaltate.

,,Evenimentul”, cum botezase profesorul Vasile Bogdan

autobuzul de pe ruta Năsăud-Parva și retur,

îi vărsa pe noii dăscăluți

în fața cooperativei și a bufetului.

Descălecatul lor pe Terra Parva

era urmat de întrebarea:

,,-Unde este școala?”.

Acolo, în jurul orei zece

Directorul școlii, profesorul Mircea Daroși,

îi aștepta și le bifa prezența.

Descălecatul în Parva

era urmat uneori de o plecare definitivă,

mai ales pentru cei de departe,

sau dacă septembrie devenea

luna ploilor putrede,

a negurilor care ascundeau soarele.

Cei în cauză își alertau vijelios

toate pilele posibile

și după două-trei zile

ziceau adio Parvei.

Cei rămași primeau binecuvântarea ,,legării de glie”

a doamnei Rodica Daroși:

,,-Ai băut borcut?”, erai întrebat.

Pecetluirea ,,legării”

cădea peste tine sentențios:

,,-Cine bea borcut din Parva,

aici rămâne!”, adăuga Rodica Daroși,

iar cel blagoslovit astfel

se învăluia în neputința contrazicerii.

Următorul pas era căutarea unei gazde,

un spațiu de locuit.

Directorul te lua de mânuță

și colindai prin sat

pentru găsirea unui domiciliu.

,,Cazarea” în Parva îți aducea aminte

de anii studenției, când înfrigurat,

alergai pentru un loc în cămin.

Până începea concret școala,

Directorul te mai alinta

cu câteva zile libere,

ca să-ți revii după contactul

 cu noul tău loc de muncă.

Așezați pe la gazde

mai mult sau mai puțin primitoare,

 dăscăluții primeau cu porția

,,Lampa lui Ilici”,

un pic dimineața, un pic seara,

de la un grup electric,

rămâneau uneori izolați în Parva

când stâncile de la Cățâni

își făceau de cap

și blocau șoseaua.

Dăscăluții o luau pe jos până la Rebrișoara

ca să ajungă la obârșiile lor.

Apoi intrau în pâinea didactică.

În prima zi de școală

te șoca imaginea clopurilor verzi,

purtate de baieți,

năfrămile baietelor

și multele, multele lor cizme  din picioare.

Acomodarea se lipea treptat de tine.

Activitatea de la școală

sugea din dăscăluți părerile de rău ale exilului.

Te simțeai asemeni poetului Ovidiu,

legat în lanțuri, ca un Prometeu,

de munții Parvei.

Nu treceau multe zile

și îl auzeai pe Director decretând:

,,-Facem teren!”

Descifram înțelesul acestei sintagme imperative.

Per pedes cutreieram coclaurile Parvei

pentru a-i școlariza pe elevi.

Călătoriile ,,apostolice”,

pe dealurile Parvei

sudau colectivul didactic,

mai ales când făceam câte o escală

pe la cooperativa lui badea Ion

și ne dedulceam cu o tărie, o glajă de bere.

Peregrinările dăscăluților,

pe spinările colinare ale Parvei,

 ne educau și gusturile estetice.

Ele ne prilejuiau iarna,

să admirăm cele mai labișiene ninsori,

să ne minunăm de cel mai înstelat cer,

când aduceam noaptea pe umerii noștri

ca niște corăbier sfidând furtunile.

Treceau zilele și trimestrele.

Vara ne îngrămădeam

în bucuria largă

a vacanțelor estivale.

,,Fauna didactică” se schimba

în fiecare toamna la Parva.

Rămânea stabil nucleul celor care,

lipsiți de șansa proptelelor,

reveneau în fiecare septembrie,

ca niște mâți plouați în Parva.

Personal, după ce, de vreo trei ori,

vorba lui Bacovia, ,,topit de băutură”,

reveneam la gazda unde locuiam,

acceptam hamul exilului

și întrebarea prietenilor de la oraș. ,,-Ești tot acolo?”,

nu mă mai deranja.

Cu toții ne căutam ,,refugii” buzuriene:

sub ,,Părul Fermecat”,

sub sabia alcoolurilor,

alături de minerii de la caolin,

alții patinau pe pojghița subțire

a unor iubiri poticnite,

unii puneau la cale

stabilitatea unor viitoare familii,

câțiva adormeau în târziul nopților,

în bâzâitul ,,Europei Libere”

visând că li s-au înțepenit palmele

în tortul speranței.

Căderea în grele lecturi

și desțelenirea terenurilor împădurite

ale creației, pictură sau scris,

erau alte șanse de salvare.

Eram obligați să devenim actori sau soliști,

în marea horă ceaușistă

a ,,Cântării României”,

să fierbem cu toții în același ,,cazan ideologic”,

cum ar spune prietenul nostru Zorin Diaconescu.

Câte unul, cel puțin cel care s-a autodenunțat

(Dumnezeu să-l ierte!),

ne asculta sufletul

cu stetoscopul

și informa securistul zonei

despre intimitățile gândurilor noastre.

Ochiul și timpanul Securității înregistra totul,

chiar și întrunirile noastre

procopsite de Galben Dorin cu filme  pe casete video.

,,-Ce pasiuni, dar mai ales, ce slăbiciuni

are tovarășul Zăgreanu Ioan Radu?”,

era întrebarea la care

șeful de post al miliției din Parva,

a răspuns de mai multe ori.

Aflam asta post-factum,

din Dosarul de Securitate

al tatălui meu, de la CNSAS.

Didacticii longegivi în Parva

se încingeau peste burtă

cu toate gradele didactice,

primeau apartamente

în ,,blocul specialistului”

și spusele doamnei Rodica Daroși

căpătau întruchipare amenințătoare.

Dăscăluții constatau,

când coborau în Năsaud

sau pe la alte școli,

că ar fi mai buni ca cei de acolo,

dar nu puteau îndrăzni mai mult.

Un alt refugiu, să-i zicem, de potolire,

pentru cei căzuți, ca sămânța  bună

în ogorul didactic,

erau lecțiile deschise,

prilej de aprige dueluri profesionale,

stropite, la punctul trei,

cu crampăl, cu bere,

însoțite de marșul maxilarelor,

printre bucățile de miel fript pe jar

sau de mațe pârjolite

 pe rudă de alun,

toate pregătite în regia

neîntrecutului ,,Mefistofel”,

cel mai mare director de școală din Parva,

patriarh peste 18 săli de clasă

și două ,,colidoare”,

badea  Login Căluș.

Era să uit refugiul devenit legendă,

Bojdeuca de pe Luncă,

de la Raveca și Petrea Strugari.

Tineri dăscăluți

zăngăneau către seară

lăzile de bere în târnațul casei acestora

și pregăteau cheful.

Se bea orice.

Se fierbea o oală mare cu cartofi,

ne serveam cu varză acră

din butoiul lui Petrea.

Acolo s-a născut ,,Imnul de la Bojdeucă”

zongorit pe acorduri de chitară

 de cunoscutul, acum renumitul Sorin Găzdac.

S-a plecat de la un cuvânt debitat

de Papa Rem (Codău Remus).

Ca inelele în arbori

anii au început

să se adune în jurul nostru.

Reînvierea speranței

s-a aprins odată

cu revolta părvenilor,

din ianuarie 1989.

Începea să bată un vânt

al așteptărilor tăcute.

Decembrie 1989,

acea minciună dulce,

acea abureală a naivilor,

a dezlegat totuși

șirul plecărilor dăscăluților

spre originile lor.

Școala a rămas

fără mulți dascăli calificați,

părvenii au închis-o cu lanțuri,

s-au revoltat,

dar un al  ,,Mefisto”,

inspectorul școlar Anton Buta

i-a îmbrobodit,

le-a deturnat pornirile

de a-și face singuri dreptate.

Așa au fost dezlegați de glie

cei destinați

,,să putrezească în Parva”,

cum afirma nemuritorul politruc Pompei Crăciun.

De atunci au trecut peste trei decenii.

Astăzi, ceea ce noi nu puteam visa,

o școală și o grădiniță modernă,

au fost clădite în Parva.

,,-Școala are și lift”, spun părvenii,

ca un argument al neașteptatelor schimbări.

Marea aceea de baiete și de baieți,

de la deschiderea unui nou an școlar,

nu mai bate în malurile școlii.

Foștii dăscăluți,

cu timpul didactic oprit de pensionare,

s-au adunat acum aici

să revadă, sadovenian,

,,locul” unde au poposit,

mai mult sau mai puțin timp,

dăruindu-se, oficiind în școala

care a primit numele lingvistului Vasile Scurtu,

originar din Parva.

Acum, când atâtea lacrimi

stau să cadă

din ochii celor de față,

îmi vine să-i duc pe toți

în Dealul Vinului

și lacrimile lor

să cadă ca o ploaie de binecuvântare,

peste Parva, peste părvenii

pe care ei i-au iubit atâta

și care în aceste momente,

sunt sigur,

că i-ar strânge la piept,

ca o răsplată binemeritată.

 

                         Ion Radu Zăgreanu