Aurel Ghiba: Pădurea...

Pădurea – minune a naturii, cântată şi prețuită încă de la apariția omului pe pământ, a cărui sălaș a fost timp de milenii, până la începutul activității agricole care a însemnat, alături de aportul ei la dezvoltarea ulterioară a societății omenești şi declinul dramatic al speciei umane, considerând-o deseori ca fiind un obstacol ȋn calea culturilor agricole şi un bun menit doar de a fi exploatat.

Românii care vizitează astăzi Roma ca turiști, dacă nu s-au oprit la acel „papirus”, cum l-a denumit cineva, „Columna lui Traian” așezat vertical sub cupola albastră a cerului, înseamnă că nu au văzut nimic. Acest monument unic a fost ridicat ȋn incinta celui mai frumos for antic, prin decret al Senatului roman ȋn anul 107 şi inaugurat ȋn mai 113. Spirala acestui monument ridicat spre cer, format din 125 de scene, cu o lungime de aprox. 200 de metri, este o ilustrare a „Comentariilor„ pe care Traian le-a scris despre războaiele sale purtate ȋn Dacia. Reliefurile care scot ȋn evidenţă, la cea mai înaltă valoare artistică ȋn care constă celebritatea edificiului, au fost studiate sub toate toate formele, mai puțin din punct de vedere silvic. Acest lucru l-au realizat însă cei mai mari specialiști români ȋn domeniu, stabilind că pe lângă cele 2500 de figuri umane sculptate, apar şi 244 de arbori, care reprezintă principalul simbol forestier realizat ȋn cifrarea şi transmiterea informațiilor silvice a incursiunilor armatei romane în luptele pe teritoriul vechii Dacii. Această informație prețioasă lăsată ȋn acele „Comentarii” ale împăratului Traian, atestă bogăția silvică imensă existentă la acea vreme ȋn spațiul carpato-ponto-danubian, unde pădurile de nepătruns au obligat armatele romane să aleagă zonele mai accesibile, lipsite de păduri şi ușor de controlat.

Acest Homo sapiens nenorocit n-a înțeles nici până astăzi că pădurile reprezintă una din sursele primare cele mai prețioase, nu numai pentru că acestea furnizează materii prime de cea mai mare însemnătate, ci şi pentru că agriculturii ȋi este absolut necesară, indispensabilă, o bună repartizare a acestora. Mințile noastre până azi, se pare, sunt cele are vânătorilor-culegători, ȋn timp ce bucătăria noastră este cea a vechilor agricultori, a căror viaţă a devenit de-a lungul mileniilor cu mult mai rea decât a celor dintâi. Această fractură istorică aproape malignă a dus astăzi la plăcinta din făină de greieri. Dar, să vedem ce mai avem ȋn traista noastră după 34 de ani de când comunismul a fost dat jos din copac. Ultimul deceniu al sec. XX şi primul sfert de secol XXI este timpul când românii asistă şi participă plenar la jefuirea criminală a acestei bogăţii imense, care este pădurea. Animalele sălbatice ale acestei minuni lăsate de Dumnezeu pe acest pământ bolnav, sunt copiii blânzi ai naturii, faţă de omul-animal care le-a furat habitatul lor de milenii, acestea mutându-şi locul ȋn ogrăzile gospodarilor, decimându-le animalele din bătătură şi cele aflate la păscut. Zeci de mii de hectare de păduri seculare au fost puse la pământ, rămânând ȋn locul lor dealuri „belite”, cum le denumesc ȋndureraţi şi neputincioşi oamenii locului. Alte zeci de mii de hectare de pădure au ȋncăput ȋn mâinile murdare ale politicienilor de toate soiurile. Milioane de metri cubi de buşteni, nu de produse finite, au luat şi iau ȋn continuare drumul imperial care ne-a întunecat istoria naţională timp de secole, ca dintr-un sat fără câini, care este această ţară năpăstuită ȋn prezent. Şi totuşi, ultima statistică din anul 2019 ne spune că fondul forestier naţional ocupă ȋn prezent 27,7% din suprafaţa ţării, reprezentând 6,6 milioane de hectare de păduri, din care 4,4 milioane sunt proprietate publică a statului care suntem, adică 64,3% şi 2,35 milioane de hectare proprietate privată, parte vătămată, bineȋnţeles, statul care este. Privaţii fură de la stat, iar statul fură de la privaţi, aşa, ca să existe un „echilibru social”, adevărații vătămaţi fiind cei mulţi şi fără apărare, poporul, acea „turmă slugarnică” cum o denumea Cicero, aflată la ingrata milă a guvernanților, pentru a-şi asigura liniştea socială.

Ȋnchei, trist, fără a apela la valoarea idilică a versurilor marilor poeţi ai neamului românesc, care au cântat pădurea ca nimeni alţii, citând doar câteva versuri din uriaşul poem al lui Victor Hugo, principalul reprezentant al şcolii romantice franceze - „Legenda secolelor”; culme a literaturii franceze, imens tablou al istoriei umanităţii, elogiu adus evoluţiei şi progresului uman, opus răului social, ȋn care marele om de cultură demonstrează fără echivoc, că răul este lipsit de realitate, că el este inteligibil numai prin negaţie, identitatea lui fiind dependentă şi mediată de existenţa autentică a binelui.

„…Pădurile-s lugubre; acolo neagra frică/Rezistă chiar când zorii de aur se ridică;/ Stă umbra-nlănţuită de arbori şi de vrejuri;/ Ȋn dosu-ntunecatei perdele de vârtejuri;/ E palidă-aurora, ca şerpii se-ncovoaie;/ Crengi hâde căţărate spre-a zorilor văpaie;/ Tot tremură aicea, sus peste spinii crunţi;/ Se-nalţă să privească, dârji, martori, asprii munţi”.

Aurel GHIBA