Alexandru Jurcan: EO și ochiul său cristic

     Am avut ocazia, în preajma Paștelor, să văd excelentul film EO de Jerzy Skolimowski (2022), încununat la Cannes cu Premiul Juriului. Cu sau fără premii, filmul emoționează profund, ca o parabolă/rescriere a răstignirii, văzută și trăită de un măgăruș cenușiu, pe nume EO. De la circ (pe parcurs realizăm că acolo îi era mai bine decât în râvnita libertate) ajunge să străbată o lume a violenței. O umanitate în derivă, văzută prin ochii lui EO. Mereu ochiul său inocent în prim-plan, nepervertit, în ciuda atrocităților văzute. Privirea sa cristică traduce înțelegere, compătimire, melancolie rănită.

   Regizorul s-a inspirat din filmul lui Bresson din 1966 – Au hasard, Balthasar!  Vedem cohorte de animale dirijate/hăituite de oameni. Împușcături. Tunel galben cu păsări speriate. O pasăre căzută. Animale în cușcă sau înghesuite în camioanele morții. Curbe albastre, lac glacial. Tablouri vivante. Un acvariu. (Mi s-a părut lipită scena preotului și a soției (Isabelle Huppert). Oamenii se măcelăresc între ei – homo homini lupus – din diverse cauze. Atunci cum să iubească animalele? După un meci, urmează cheful câștigătorilor, repede transformat în carnagiu de cei perdanți, care năvălesc cu mutre grotești, preistorice. Unul pune cuțitul la gâtul unui șofer și sângele țâșnește fără timp de respiro. La fiecare pas, violență și barbarie. Eo e lovit, bătut, însângerat. Își amintește mereu de fata care îl iubea și îl mângâia, ca o speranță, ca o excepție care ar putea salva lumea.

     Skolimowski, la 84 de ani, abordează un estetism vizual percutant. Predomină culoarea roșie, după care secvențele în albastru, galben și verde completează un colorit de un simbolism încărcat de semnificații. O regie extrem de dinamică, cu cadre filmate în unghiuri deformante, o alegorie viscerală cu îndrăzneli cromatice. Mutatis mutandis, e privirea lui Isus asupra unei lumi care nu vrea să învețe din greșelile trecutului.