Parlamentarii actuali au gândit ca ... viitori parlamentari legea creşterii salariale a dascălilor

Deodată, vocile dascălilor au tăcut. Şi mai ales vocile liderilor de sindicat. Nu mai ieşim în stradă pentru măririle de salarii, nu-i firesc, nu-i oportun, nu-i necesar. Avem raţiuni clare pentru a proceda în acest fel. Lăsăm revendicările pentru o altă epocă ... politică. Dacă nu apăreau, din nefericire, evenimentele tragice de la Petrila, pe planetă (prin mass-media) se instaura o linişte suspectă. Ce mai făceam?

Ce mai spuneam? O vreme, toată lumea s-a priceput la reforma din învăţământ, la diferenţierile salariale, la raportul dintre finanţarea muncii de la catedră şi finanţarea infrastructurii şcolare, la formarea iniţială şi continuă, la retribuţia debutanţilor din învăţământ şi iată că aceste preocupări au fost aruncate în debara, pentru a fi resuscitate într-un alt timp, pentru alte aşteptări. Iniţiativa legislativă a parlamentului şi-a pierdut brusc ecoul. Oare această iniţiativă a rămas şi fără rezultat? Fără rezultatul scontat? A lucrat parlamentul în pierdere chiar în perioada când parlamentarii îşi întregeau pensiile?

Ne putem astfel întreba dacă iniţiativa legislativă a parlamentului privind creşterile salariale ale oamenilor şcolii a fost oare un gest greşit, gratuit, un exerciţiu ludic de despărţire a parlamentarilor de funcţie. Au declanşat parlamentarii o furtună într-un pahar cu apă în care au înghesuit, gata să se înece (la mal) guvernanţi, lideri de sindicat, sindicalişti de la catedră, ziarişti tot felul de categorii sociale doritoare de o discuţie? Nu ştiau ei că vine criza, că încăpăţânarea tăricenilor poate deveni proverbială, că trebuie asfaltate cu bune intenţii uliţele care duc la şcoală?

Desigur că ştiau toate astea. Şi mult mai multe.

Parlamentarii, ca politicieni versaţi, chiar dacă ineficienţi în a da legi care să pună ţara pe picioare, ştiau că oamenii şcolii sunt o masă de manevră nu foarte greu de pus în mişcare atunci când interesele o cer. Când exprimă ceva pretenţii, când mai cer şi ei dreptul la demnitate, chiar şi la o demnitate reflectată în retribuţia pentru munca depusă, imediat li se spune – în văzul lumii – că nu sunt suficient de harnici, că nu-s eficienţi şi că ţara se umple de hoţi din cauza nepriceperii lor la clasă, că sunt împotmoliţi în mentalităţi învechite, din care hărnicia şi înţelepciunea guvernanţilor nu-i mai pot scoate. Şi, naivi din fire, menţinuţi într-o inocenţă apostolică de chiar specificul muncii lor – se află între atâtea suflete inocente şi încrezătoare, pe care le modelează fără să-şi permită să se mintă pe ei înşişi – cred în tot ce se spune despre ei şi că nu pot cere mai mult chiar şi de la o societate care le cere tot mai mult. Fac ce li se spune şi când li se spune.

Îşi pun în joc interesele în favoarea intereselor altora. Şi acest lucru e bine cunoscut de alţii, nicidecum de ei.

Veneau alegerile. Şi era nevoie de alegători. De voturi obţinute prin cele mai incredibile căi. Cu cât mai incredibile, cu atât mai sigure, mai eficiente. Dacă spaţiul şcolii e inaccesibil manifestărilor politice, politica nu se dă bătută, ea găseşte calea de a se insinua şi aici. Şi în această zonă de interes parlamentarii au fost inventivi. Nu în numele vreunui partid, nu neapărat de dragul unor partide, chiar dacă din această tevatură vreun partid poate ieşi şifonat... Parlamentarii au gândit legea salarizării dascălilor ca ... viitori parlamentari.

Parlamentarii puteau înţelege că legea lor nu va avea succes imediat. Dar putea fi preconizată o forţă care să-i garanteze aplicarea într-un viitor mediu. Aceasta forţă poate fi dată de noul parlament. De un parlament legat de vechiul parlament prin ... parlamentarii săi. Ca atare, gestul lor, susţinut de inducţii subliminale, poate zice: votaţi-ne pe noi şi noi garantăm repunerea legii pe tapet în noua legislatură! Alt rost al tămbălăului iscat de ei nu poate fi găsit. Monstrul politic e inventiv. Atunci când îşi urmăreşte interesele cu stricteţe.