Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj

Irina Petraş: Cartea de istorie literară: Arta de a fi învingător

Niculae Gheran, Rebreniana. Studii, articole, documente, 2 vol., Editura Academiei Române, Bucureşti, 2017, 570+540 pagini

„Frescă a unei lumi apuse, aflate la graniţa arbitrară dintre ce a fost şi ce ne-am aşteptat să fie”, înaintând dinspre Epoca de aur înspre una de arginţi, cum spune autorul, Arta de a fi păgubaş e un copleşitor şi colorat amestec de amintire pioasă, muşcătură acidă, câteodată şi cu un strop de venin, lucidă privire panoramică asupra vremurilor şi delicios accent pus pe detaliul cu schepsis. De acord cu toate epitetele din portretul pe care i-l schiţează, cucerit, Dan C. Mihăilescu: pitoresc, duhliu, parşiv, magnetizant; amestec intens condimentat de sarcasm şi ghiduşie, de sentimentalism şi acid ironic, alintându-se cu mucalită autocompătimire, dar observând sagace şi necruţător falimentul moral şi compromisurile mercantile. Cu o asemenea înzestrare, da, abia de poţi crede că Gheran memorialistul e totuna cu sobrul, tenacele, pedantul editor al unuia dintre cei mai consistenţi scriitori români: Liviu Rebreanu. Acel Liviu Rebreanu căruia Lucian Blaga îi scria exasperat: „Ah, Doamne – scumpe Rebreanu – ne omoară papagalii”... Însă o mai atentă luare aminte îţi dovedeşte de îndată că, dimpotrivă, cele două feţe ale sale se împacă perfect. „Păgubaşul” şi editorul pariază la fel de apăsat şi fără rest pe memorie, fie ea proprie sau a documentului, pe importanţa fiecărei tuşe de culoare, fie ea adevărată ori fantasmată (istoria personală şi istoria literară, chiar şi Istoria sunt, toate, interpretări, ficţiuni, fantasme). Profesiunea de martor, când imparţial, când… parţial, e cea mai preţuită dintre toate. Orice frântură de amintire şi orice petic de hârtie pot fi parte a unui dosar fabulos, pot reconstitui atmosfere, lumi, existenţe, le pot chiar remania, schimbând perspective şi umbre.

Dacă ne gândim la mai mult de jumătatea de secol dedicată ediţiei Rebreanu, la încăpăţânarea generoasă cu care s-a angajat în cartografierea „oceanului documentar” rebrenian, e limpede că avem de-a face cu o „artă de a fi învingător” în ciuda vremilor şi a obstacolelor. Cele două volume Rebreniana, tocmai apărute, sunt dovada acestei izbânzi. Scrupulos, onest şi conştient de datoria pe care şi-a asumat-o, nu se sfieşte să arate lumii întortocheata cale străbătută lucrând la integrala Opere (23 de volume) şi la cărţile complementare proiectului: Tânărul Rebreanu, Amiaza unei vieţi, Cu Liviu Rebreanu, Caiete, Rebreanu la lumina lămpii. Intime, Scrisori către Rebreanu.

„Scopul – explică N.G. în „Cuvânt înainte şi înapoi” – era să prezint în integralitate opera scriitorului, să-i respect textul, fără a-l ciumpăvi cu faimoasele croşete, abuziv uzitate în epocă. Nu conta dacă împlinirea dorinţei presupunea să argumentez şi-n scris oportunitatea editării […] Fără să urlu cu lupii, le vorbeam la urechea stângă, dacă la cea dreaptă erau surzi. De aici şi tonul sociologizant al unor scrieri de început”. Cartea reconstituie compromisuri, zbateri, supărări, dezamăgiri, atât de multe într-o ţară „cu un dispreţ suveran faţă de orice muncă ştiinţifică, indiferentă faţă de valorificarea patrimoniului său cultural, adevărata carte de vizită cu care s-ar putea prezenta în lume, zestre fundamentală când tinde să-şi construiască prezentul şi să scruteze viitorul”, incapabilă de proiecte în durata lungă a istoriei, cum o ştia deja Rebreanu însuşi („Cum să ceri simpatie pentru artă şi cultură unor oameni care nu sunt în stare să închege o frază, care nu se pot ridica o clipă deasupra meschinelor interese şi intrigi de culise?”). Însă firea luminoasă, echilibrată a insului cu rădăcini ardeleneşti altoite „pe Argeş în jos” nu se lasă învinsă. E recunoscător „oamenilor de ispravă” şi instituţiilor care au întreţinut un climat fără de care uriaşul proiect n-ar fi putut fi încheiat. Într-un interviu acordat de curând lui Andrei Moldovan, evocă una dintre marile bucurii pe care ediţia Rebreanu i le-a adus: Premiul Perpessicius. „Nu premiul în sine mă bucura, ci îndeosebi comisia care mi l-a acordat”: Şerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Piru, I.C. Chiţimia, Paul Cornea, Constantin Ciopraga, Ion Vlad, „cel mai tânăr fiind Nicolae Manolescu, cronicar al revistei «România literară». Asta da bucurie!”

Prima parte reuneşte pledoariile „avocatului din oficiu”, cum îşi spune singur, la instrumentarea dosarului contra „trădătorului” Rebreanu. Un singur regret: cu tot slalomul, abil şi inteligent, ba chiar periculos, printre restricţiile impuse de cenzură, n-a reuşit să păstreze dedicaţia lui Rebreanu, „omagiu de nestrămutată dragoste”, către Iuliu Maniu. Cel care îşi dedicase întreaga viaţă eliberării Transilvaniei de sub dominaţia ungurească avea să moară în închisoare ca „înalt trădător”. Mărturiile continuă în partea a doua. Li se adaugă şi interviuri acordate, pe aceeaşi temă, de-a lungul anilor. Din toate, respiră o conştiinţă acut-senină a zădărniciei, a vremelniciei vieţii omeneşti, dar şi un respect imens, exemplar, pentru ceea ce înseamnă moştenirea identitară a unui popor.

 

           

Irina Petraş

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5