pr.Vasile Beni

În ziua de Luminaţie, râuri de apă vie urcă spre cimitir

Dacă prin cult în general înţelegem orice formă sau act religios prin care omul intră în legătură cu Dumnezeu, prin cultul morţilor înţelegem orice act religios prin care credinciosul de pe pământ este în legătură cu cel plecat, din ceruri – cel din Biserica luptătoare intră în comuniune cu cel din Biserica triumfătoare.
La aproape toate popoarele civilizate şi în toate religiile lumii se întâlneşte convingerea că existenţa omului nu se termină odată cu moartea. Pe această credinţă se întemeiază cultul morţilor, pe care am putea să o numim ca fiind o legătură spirituală prin care ne aducem aminte de ei la anumite date.
În Vechiul Testament erau rânduieli în care amintirea morţilor trebuia să fie plânsă de patru ori pe an: în Ziua Împăcării, de Paşti, la Cinzecime şi la Sărbătoarea Corturilor.
În cartea Tobit şi profeţia lui Ieremia se arată că evreii făceau ospeţe funerare de pâine şi vin la locurile de înmormântare.
Iuda Macabeul a strâns bani şi i-a trimis la Ierusalim pentru iertarea păcatelor celor morţi.
În Noul Testament, în creştinism, moartea este considerată ca fiind o trecere într-o existenţă superioară în care sufletul credinciosului îşi găseşte liniştea şi fericirea în nemijlocita apropiere de Hristos.
În creştinism, moartea este primită cu linişte şi fără teamă, iar iubirea este cea care îi leagă pe mai departe pe cei vii de cei morţi.
În primele veacuri, credinţa în eficacitatea rugăciunilor pentru cei morţi era atât de puternică în primele comunităţi creştine încât unii creştini se botezau pe mormintele morţilor lor.
Această legătură strânsă de iubire reciprocă, de credinţă unică şi de rugăciune, care uneşte pe cei din lumea aceasta cu cei din lumea de dincolo, a fost formulată de Biserică şi cunoscută sub numele comuniunii sfinţilor.
De obiceiul de a face rugăciuni pentru cei morţi amintesc: Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Ciprian al Cartaginei, dar şi fericitul Augustin.
Dacă ne aruncăm privirea asupra propriei noastre persoane, cât şi a ceea ce se petrece în jurul nostru, putem să constatăm că în viaţa noastră a fiecăruia vine o vreme – vremea în care, cu voia Bunului Dumnezeu, am venit în această lume, vremea în care pentru prima dată am mers la şcoală, dar şi vremea în care pentru ultima dată am stat în banca şcolii, vremea în care am îmbrăcat dar şi vremea în care am dezbrăcat haina militară, vremea în care ne-am întemeiat o familie, vremea în care Dumnezeu ne-a binecuvântat familia cu copii, apoi cu nepoţi, vremea în care pentru ultima dată am stat la masă cu cei dragi sau am intrat pentru ultima dată în Sfânta Biserică şi, nu în cele din urmă, să ne despărţim din punct de vedere trupesc de cei dragi ai noştri.
Pe unele din aceste etape le-am parcurs şi noi, pe altele cu vrerea şi bunătatea lui Dumnezeu. Pentru că fiecăruia ne este dat să ne despărţim de cei dragi ai noştri, şi cred că dacă ar trebui să lăsăm câteva cuvinte de rămas bun, acestea ar fi: SĂ NU NE UITAŢI!
Niciunul dintre noi nu putem să uităm jertfele părinţilor care au investit în noi ca să devenim oameni de omenie, care să facem cinste Bisericii şi societăţii.
De aceea, poetul arăta că: mormintele de oameni mari
sunt vetre de lumină
acolo ca să fie tari
vin fiii de se-nchină.
Un mormânt este o istorie, şi în faţa mormântului pentru fiecare timpul curge înapoi pe uliţa copilăriei şi în casa părintească; un mormânt este un loc plin de doruri şi de amintiri. De ce să ne rugăm pentru părinţii plecaţi, pentru că ne-au dat viaţă şi ne-au legănat copilăria. De câte ori, poate din cauza noastră, nu au putut merge la Biserică, nu şi-au zis rugăciunile sau poate s-au certat cu cineva. De aceea suntem datori să le aprindem o lumânare care să le lumineze calea în împărăţia lui Dumnezeu, dar şi să rostim o rugăciune care să le aducă iertare de păcate.
În încheiere, am putea spune cu A.Păunescu:
Cine are părinţi pe pământ, nu în gând
Încă mai vede şi astăzi ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost cuminţi
Astăzi când îmbătrânim, ne e dor de părinţi
Cine are părinţi, încă nu e pierdut
Cine are părinţi, are încă trecut.
De aceea – Cât mai suntem, cât mai sunt
Mângâiaţi-i pe părinţi.
Amin

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]