Virginia Nușfelean: Lecții de viață

Virginia Nușfelean

Pe vremea copilăriei mele, joaca aparținea acelor momente ale zilei când eram scutiți de mici responsabilități. De aveam intenția să ne jucăm în altă parte decât acasă, ne anunțam întotdeauna părinții. De fapt, ca să ne jucăm, era nevoie de acordul lor. Sau al bunicilor. Ei erau șefii. Nu plecai nicăieri fără a le cere permisiunea. La volanul deciziilor se aflau ei și nu copiii, precum în zilele noastre, când rolurile, din nefericire, s-au inversat. Ziua era toată a noastră doar în sărbători. În realitate, nu chiar toată, ci doar ce mai rămânea din ea după întoarcerea de la biserică, unde eram prezenți alături de părinți, la liturghie, și unde învățam temeinic lecția cumințeniei, de care, captivați de joacă, uitam uneori și ne-o aminteam doar când ni se sfâșiau hainele sărind vreun gard, sau când o căzătură zdravănă ne lăsa cu genunchii juliți și cu lacrimi de durere pe obraz. Dacă, din întâmplare, ne surprindea seara pe drum, spaima unei posibile pedepse ce ne aștepta acasă era dublată de o alta, mai crâncenă și mai greu de stăpânit, pricinuită de umbrele ce populau spațiul cu stafii conturate pe măsura imaginației fiecăruia dintre noi, imaginație alimentată și de poveștile spuse de adulți la lumina palidă a lămpii. Din acele povești nu lipsea nici temutul Boșotă, ce cutreiera pădurile și satele, furând de la bogați și dând la săraci, pedepsind pe cei răi și vinovați. Și toate astea ne veneau în minte taman când întunericul se lăsa amenințător pe umerii noștri, făcându-ne să ne aducem aminte de acel pas greșit din conduita noastră și să ne simțim copleșiți de vinovăție, încât găseam îndreptățită nu doar pedeapsa hărăzită de părinți, ci și cea care se putea ivi din noapte. Din bezna de afară, de după o ușă a casei, rar deschisă, sau din vreun loc puțin frecventat de noi, cei mai mici, simțeam că ne pândește mereu primejdia. O pânză de păianjen dintr-un colț mai ferit al gospodăriei, o gânganie ciudată aterizată pe fața ta iscoditoare îți dădeau reci fiori de spaimă. Ea, primejdia, se arăta și în lumina zilei, atunci când intra în curte vreun țigan zdrențăros, cu un sac jegos pe umăr. Amenințarea avea mare efect. Acel țigan, pe care poetul năsăudean îl transferă, din motive stilistice, în sintagma „om sărac”(„Ieri pe drum un om sărac / Întreba pe la vecine: / - Poartă-se copiii bine? / Dacă nu să-i vâr în sac!”), era pericolul suprem. Îl vedeai cu propriii tăi ochi, nu doar cu cei ai minții plăsmuitoare. Și uneori, pentru o bucată de afumătură, „omul sărac” intra în rolul sugerat de gazdă, iar tu, tremurând ca frunza-n vânt, promiteai pe veci ascultare. Înfricoșarea, hățul ce tempera zburdălnicia copilărească când depășea măsura cuvenită, era o armă educativă ce nu dădea greș niciodată. Vrând-nevrând, trebuia să respecți niște reguli impuse de buna-cuviință. Mama ne avertiza cu gravitate să băgăm de seamă cum ne purtăm pe la casele prietenilor unde ne stabileam, cu schimbul, locul de joacă. De cumva era ora prânzului și oamenii se așezau la masă, se cuvenea să ne luăm tălpășița. Sau dacă, în timp ce ne jucam, gazda ne oferea ceva de-ale gurii, trebuia să refuzăm categoric. Se cădea să acceptăm doar dacă insista de câteva ori. Ne rugam în gând să insiste, dar adesea invitația nu se repeta și atunci regretul de-a fi refuzat bucata cea ispititoare ne tortura stomacul. Evident, nu-ți treceau pe la nas bunătăți ca acum. O farfurie cu gogoși, o plăcintă cu brânză sau dovleac, și chiar o felie de pâine cu binecunoscuta marmeladă erau, totuși, o certă desfătare. Cu greu rezistai tentației, cu greu îngăimai refuzul salvator de bună-creștere. Mai ales când burta era goală de atâta zbenguit. Erai doar un țânc, cum să spui nu când pofta era mai tare decât voința ta de lut nears? Cum să reziști ispitelor când nici măcar adulții nu le făceau față? Dar la acea vreme nu prea știam noi de câte ispite e-ncercat omul și ce luptă istovitoare duce acela care își pune în gând să le țină în frâu. Țineam minte, după lista de conduită a casei, doar ce se face și ce nu. Fără prea multe explicații. Vorba mamei era sfântă, nici nu-ți trecea prin cap să o încalci și, mai apoi, să te aperi cu vreo minciună jalnică, ușor trădată de roșeața din obraji. Evident, regulile casei nu erau peste tot la fel de stricte. Existau, ca pretutindeni, și excepții. Îmi vine în minte o duminică de toamnă în care ne-a trecut pragul o femeie din sat, însoțită de băiatul ei, proaspăt școlar într-a întâia. O femeie înstărită, dintr-o familie cum puține erau în localitate. Mare mi-a fost uimirea să văd că, după ce mama a pus farfuria cu prăjitură pe masă, să-i omenească, acel băiat, rotofei, nu s-a mai dezlipit de ea decât după ce i-a înfulecat tot conținutul. A fost o lecție capitală pentru noi despre ceea ce nu se face cu niciun chip, în nicio împrejurare, oricât de mare ți-ar fi pofta. Ne-a fost dat o vreme drept exemplu despre nesăbuința de-a acorda mai multă atenție burții decât minții. O slăbiciune înjositoare pentru omul ce stă să crească în tine, o mare rușine pentru obrazul binecrescut. Era o etichetă dezonorantă de care ne feream ca de scaieții și spinii de pe răzoare.
A fost benefică sau nu strictețea din educația acelor vremuri? Cert este că am învățat de mici, pe pielea noastră, că viața nu e o baghetă magică ce-ți împlinește orice dorință, nu e doar cântec, joc și voie bună, ea este și renunțare, pierdere, și suferință. Și, când ești călit la neajunsurile vieții, ai puterea să-ți accepți destinul, oricât de crud ar fi, și să nu-ți îndrepți spre tâmplă, la primul eșec, arma „salvatoare”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5