Virginia Nușfelean: Câini și bălării

Pe ulicioara noastră din satul natal nu se mai aude, de vreun deceniu, niciun muget, niciun behăit. Doar lătrat de câini, zi și noapte. Dar mai ales noaptea. E destul să înceapă unul, că toți se pun pe lătrat. În fiecare curte poți număra doi-trei câini, în lanț sau liberi, și chiar mai mulți în unele locuri. Te lovești și de câini vagabonzi, aruncați din vreo mașină în trecere. Mai sunt și cei lăsați de izbeliște, piperniciți și flămânzi, ce bat drumul, pe sens și contrasens, fără vreun risc anume. În special cei mărunței, considerați inofensivi de cei care-i dețin. Te întrebi însă de ce atâția câini în curte? N-ajunge oare unul? Explicația e la îndemâna oricui, nu necesită pledoarii savante. „Civilizația” a făcut să prolifereze infractorii. „Omului nou” nu-i mai este teamă de nimeni și de nimic. Pe Dumnezeu l-a alungat din viața lui, iar legea nu-l mai înspăimântă. Închisoarea nu mai e sperietoarea de odinioară. Unii răufăcători chiar tânjesc să ajungă acolo. Nu există pedeapsă care să le țină mâinile acasă. Mă gândesc la vremea când nu aveam încuietori la locuințe. Se punea doar mătura în ușă și nimeni nu trecea pragul. Mesajul era limpede pentru oricine. Codul proprietății se cerea respectat. Vara, în nopțile de zăpușeală, se dormea cu ușile deschise. Cine ar mai îndrăzni acum să procedeze astfel? Unui vecin i s-au cules într-o noapte toate vinetele din grădină. Cineva a sărit gardul și nu s-a sfiit să-i fure truda de-un sezon. Acum nimeni nu-i mai intră abuziv pe proprietate. Cei trei câini din curte sunt paznici de nădejde. Să-i întreții însă nu e deloc ușor. Îmi povestește cât e de costisitor să-i ții la casă, câți bani pune la bătaie pentru mâncarea lor în fiecare săptămână. Ar fi mai profitabil – zic – să ții un porc, câteva capre, niște găini, gâște ori rațe. De-ale gurii pentru ai casei, nu pentru lătrătoare. Chiar și fără câini, de-ar renunța la ei – îmi precizează –, întoarcerea în timp ține de ficțiune. Vremea găinațului și a cotcodăcitului în curte s-a încheiat, lumea s-a orientat deja spre altfel de confort. Fără duhoare de grajd și de coteț. Flori în curte, flori la terasă, baie grație apei curente, internet etc. Așa e-n lumea civilizată. Orătăniile se cresc în ferme, departe de așezările umane, în locuri amenajate special pentru asemenea îndeletniciri. Și-i dau dreptate. Numai că la noi lucrurile încă nu s-au așezat, cum se cuvine, în noua matcă. Am renunțat la micile ferme, parfumul florilor l-a alungat pe cel de bălegar, însă civilizația, adevărata, încă refuză parcă să se instaleze în lumea postdecembristă, care se dovedește a fi mai agresivă, mai alunecoasă spre dezordine și haos decât lumea cea veche, de altădată. Suntem moderni, branșați la noi tehnologii, la noi facilități. Mulți dintre noi nu ne mai batem capul cu pământul, nu ne mai dă imbold dorința de a-l face să rodească. Bălăriile îl năpădesc an de an răspândindu-și sămânța malefică. Îl invadează și plasticul, aruncat peste tot de mâna noastră neglijentă. Nu-l mai iubim, se pare. Dragostei de pământ i-a venit de hac cultul pierderii timpului: umblatul creanga, statul în neștire în barurile ticsite nu doar cu băutură, ci și cu de-ale gurii. Găsești aici tot ce vrei: mezeluri, lactate, pâine, legume, fructe etc., etc. De ce să te trudești să le produci? Le iei de gata, doar bani să ai! De cei care nu-i au, se îngrijește primăria. Ajutorul social, din nefericire, e noua plagă ce viciază omul, modificându-i codul genetic, programat acum, se pare, spre trândăvie. De ce să ne trudim să cultivăm pământul? Nici măcar nu ne pune pe gânduri faptul că e lăsat în voia sorții, că e urâțit de bălării. Căpițele de fân sunt azi o raritate. Nu mai străjuiesc câmpul sub cerul înstelat, în cântec de greieri, păgubindu-ne astfel de o mare frumusețe. Aproape îl auzi cum plânge, pământul. Numai că urechile noastre sunt îndreptate spre sunetul banului obținut rapid, de azi pe mâine, fără prea multă trudă. Nici cerealele, floarea-soarelui și sfecla de zahăr nu mai sunt priorități pe lista noastră existențială. Mâinile femeii de la sat nu mai frământă miraculosul aluat de pâine, copt în cuptorul nelipsit odinioară din orice gospodărie. Acum, pâinea, ne-o procurăm de la prăvălia din sat, o pâine elastică, ușoară și pufoasă, cu găuri de poți privi prin ele viitorul trist al nației, o pâine „îmbunătățită” de amelioratorii ce ne-au invadat țara și traiul. Nu ne mai toarcem nici lâna pentru cuverturi, pulovere și șosete de iarnă. Lâna puținelor oi ce mai cutreieră pășunea e lăsată în seama focului mistuitor. Nu mai toarcem cânepă pentru ecologica pânză din care se croia lenjeria de pat, prosoapele și sacii. Acum nici n-o mai cultivăm, legea ne-o interzice. Pe vremuri eram atât de inocenți încât habar nu aveam că această uimitoare plantă ascunde „esențe” halucinante. Locul fibrei naturale, sănătoase, a fost luat de poliamide și poliester. Într-un cuvânt, de plastic. Nocivul, asfixiantul plastic.
Și toate aceste îndeletniciri s-au dus, au dispărut. Și-avem atâta timp, cu prisosință! Întrebarea e ce facem cu el, cu tot acest timp eliberat de munca de pe vremuri? Stăm la taclale ca în Poiana lui Iocan? Ne șlefuim mintea și vorba? Sau ni le îmbâcsim cu tărie, bârfă și trivialitate?

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]