Apolinicul ca mod de autodefinire

Virginia Brănescu: „Rezonanţe acute”, Editura Karuna, 2010

Spuneam odată că e dificil ca spre toamnă, dincolo de frunze în risipire şi festival de culori, să nu răsară o nouă carte a distinsei dne. V.B.

Şi pentru ce n-ar exista o fericită ciclicitate nu doar în rotirea stelelor şi anotimpurilor, iar în vieţile noastre nu, mai ales când sunt benefice? Volumul este prefaţat generos de către distinsul scriitor, eseist, jurnalist Menuţ Maximinian, într-o frumoasă ţinută grafică, ce pare a fi de bună vreme o obişnuinţă a Editurii Karuna

Volens-nolens, titlul dă o metaforică definiţie poeziei înseşi, căci cuvântul comunică existenţa universului nostru interior rezonând acut sau în alte variabile. Poezia distinsei scriitoare nu este niciodată indecriptibilă, ci cu limpezimi clasice, refelexiv-relaxante.

Fie vieţuim în Rhodosul antic ori în Parisul acestui secol, eul este acelaşi, numai că se manifestă în veşmântul comunicării veacului dat dintr-un acelaşi temei existenţial.…În acest sens un număr destul de mare din cele 66 de poezii ale ciclului sunt consacrate autodefinirii proprii ca fiinţă şi creatoare de frumuseţe, cum face în poeziile „Scut” sau ,,Eres” la modul intergal şi aleatoriu în celelalte:

„M-am străduit cu mare rost / Luminii să-i dau adăpost / În inima şi-n mintea mea / Să răsădesc o dalbă stea/…/ Şi-am pus în glastre ghiocei, / Peste imaş turmede miei / Şi-n codri frunze cu cuvânt / …/Şi mi-am clădit palat discret / Din versuri dalbe de poet / Iar din culori mi-am făcut scut, / NCÎT AM VRUT, CÂT AM PUTUT.” („Scut”). Tendinţa redării succedante din pictural e vizibilă şi aici.

Distihurile oscilează permanent spre convorbirea familială cu cititorul, confesive, patetice adesea: „Mă arde dor de ducă printre stele / Şi dorul acesta e păcat strunit/…/ C-un ultim sărutat iubesc pământul / Şi aprigi doruri mai pasc visul neu,/ De m-ar purta spre zări uitate vântul / La voi mă voi întoarce-n curcubeu!”(„Eres”); „Apusul e pe terminate ( Şi frunza vieţii-a ruginit / Eu nu-s decât o veche carte / Uitată-n raftul prăfuit.” ( „Ce-aş putea fi?”)

Stările acestea de „afară din timp”, lesne truvabile în lirica naţională şi universală amintesc puternic la noi de lirica Magdei Isanos sau de ultimele rânduri scrise de Tudor Arghezi ( doar că în proza ultimei „Tablete”):; Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mie că veţi auzi vântul, pe care eu nu-l voi mai auzi, că veţi simţi foşnetul porumbului…”.

Astfel de panseuri ar putea fi comune şi omului tânăr dac-ar avea înţelepciunea care coboară mai târziu în noi cu brumele penultimului anotimp. Şi toate nu ca inspirare poetică, ci ca stare universal-umană, comună întru nelinişti; „Mă dor a sufletului coarde /Că frunza vieţii-a ngălbenit / Şi ce-am iubit nu s-amplinit,/ Himerele mă pasc în hoarde.” („Recidivă”).

Acolo unde credm că ne pasc exprimările cotidiene, ţâşneşte câte-o surprinzătoare metaforă, precum în antestrofa citată.

Apolinicul este inserţiat permanent în goblenul zilelor, doar că-n felurite forme.În locul muzei poetice, apare alternativa penelului şi culorilor, nu mai puţin captivante( „Adio muzei” ). A promis aceasta îndestul şi poetul latin Ovidiu şi Ronsard şi Eminescu, numai că relaţia cu muzele n-a putut-o desface nici un tribunal al voinţei omeneşti, nici timp, nici spaţii:

„M-a însoţit pe mări şi pe uscaturi…” versifica Publius Ovidius.

Cantonarea în tragic sau fie şi în reflexivitate nu este o constantă, fiindcă poeta află totdeauna resurse spre a ieşi spre un alt orizont, chiar spre tonalităţi şăgalnice, cum e în poezia de factură populară „Pe căile dorului”, ;,Astronomică”, „Uite,o nue, uite-o, nu e!”. Hazul e o componentă ce înfloreşte ici şi unde, cu cert succes, cred, cum e în „Meniul gospodinei poet”:

„ Aperitiv: cârnături scrise / Şi băuturi nectar de vise / În loc de supe un poem / … / Şi felul doi: fripturi de .dor / Şi-un cântec de reproş sonor/ …/ Şi doarme soţul alintat / Cu epitete…nemâncat,” Stare mai mult sau mai puţin generală fiindcă şi pe mobila Veronicăi Micle, Ioan Slavici îşi putea scrie numele.

Un număr considerabil de poezii sunt dedicate unor cunoscute personalităţi din burgul nostru: pictori, poeţi: Elvira Maxim, Greta Moldovan, David Croitor, Alina-Dora Romanescu.

Reuşite literare îmi par acele versuri ce se constituie ca posibile arte poetice: „Poezia” , ,,Poetul” („Chip de lut şi chip de cer / Pritocit c-un dram de fier.”)…! „Vorba”, ,,Versul îmbietor”.

Lirica doamnei Virginia Brănescu îşi are deja oicumenele cunoscute cititorilor, cu deosebirea că şlefuirea despre care vorbea Michelangelo o preocupă mai mult. Cei care caută frumuseţea gîndului o pot afla „acasă” pe dna. VB, deşi nu lipsesc din op defilări de modernisme, forme alambicate, al căror deliciu îl lăsăm pe seama iubitorilor de poezie. Şi cu universala „Vă mai aşteptăm!” În orice toamnă şi-n orice primăvară!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5