Farmecul apolinicului

Virginia Brănescu: „Popas cu poezia”, Ed. Karuna, 2004

Poetul roman Publius Ovidiu spunea despre poezie şi Muze, că „M-au însoţit pe mări şi pe uscaturi” în lungul exil tomitan. Deşi nu străbate „mări şi uscaturi”, precum poetul latin, doamna Brănescu, o obişnuită a Editurii Karuna a dlui. Tiberiu Irimia, ar putea spune cu uşurinţă acelaşi lucru ca şi confratele latin întru muze eliconice.

Ultimul volum, o cochetă plachetă de stihuri, îngăduie creatoarei şi cititorilor un nou „Popas cu poezia”. Atmosfera generală este aceeaşi cu care ne-am obişnuit într-un fel, chiar de la întâiul volum. Este una paşnică, de conclav familial, unde nepoţii, soţul, noi cititorii(indirect), ascultăm efluviile confesive ale bunicii, soţiei, amicei cititorilor ştiuţi şi neştiuţi. E ceva din acel pacifism familial al lui Anton Cehov sau caracterul ludic ce transpare în unele „Madrigale...” ale lui George Topârceanu. Contemplativă, glumeaţă când e posibil, fără primejdia unei intempestive explozii sentimental-expresive, lirica dnei. Virginia Brănescu este dintru început retrospectivă, cu o subterană nostalgie, precum în „Fugile” lui Bach- unde răzbate melancolia geniului care ştie că se îndreaptă inexorabil spre apus. Optica este benefică fiecărui ins, fiindcă existenţa umană ar fi un paradis, dacă am intui mai frecvent perisabilitatea fiinţei proprii:”Sunt un vis, nu-s realitate /Dar în mine e-o scânteie / Luminând zările toate. / Şi-mi scrutez tot orizontul, Mai am planuri pe pământ/.../ Calea-ngustă-i, drumul strâmt.”(Spre viitor).

Tematica este una eclectică, poliformă, de la natură la dedicaţii personale ((pictorului Gh. Toxin, dnei.dr. Elis Râpeanu), la „disecţii” ale clipei existenţei comune, domestice, dar şi unele ce bat la porţile unei „ars poetica”: ”Stanţe” ,”Albumul”, „Versul dansat” ”Credo”, ”Cartea”, ”Poezia”, ”Gospodina poet”.Deşi domnia sa foloseşte cu nu mai puţin talent culoarea de pe şevalet, aceasta se face şi în plachetă, cu ajutorul cuvintelor: ”Toamnă”,, „Un curcubeu”, „Floare de câmp”,”Apusul”.

Demersul literar înregistrează, deşi nu alert, sinele în suişuri şi coborâşuri, căci „Războiul meu cu mine însămi /Este războiul cel mai greu, / Să te împaci cu propriul eu / Călcând pe năzuinţe-n plânsuri.” („Fronturi”)

Maniera clasică abordată(cu inerentele cătuşe ale ritmului, rimei şi celorlalte constrângeri poetice) nu este deloc uşoară, căci poezia, ca „dans al cuvintelor” şi nu permite nici cele mai mici scăpări disarmonice. Am recomanda şi abordări ale tehnicilor versului alb, care pot înflori măcar ici şi colo, ca o diseminare de tehnică..Distinsei autoare îi este străină clamarea ditirambică, fiindcă totdeauna are ceva spre confesare şi meritul major mi se pare a se constitui în francheţea comunicării, fără intenţii de spargere a codurilor lirice cunoscute de la clasici.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]