Virgil Şerbu Cisteianu un explorator al filosofiei existenţiale

Virgil Şerbu Cisteianu, dăltuieşte parcă de o veşnicie în atelierul său idei, meditaţii şi inspiraţii, cărora le dă nume, ca să le poată înregistra misterul şi vibraţia artistică. Valorificînd simultan căutările şi sensul existenţei, Virgil Şerbu Cisteianu trăieşte parcă sub un clopot aurit, dincolo de măsura timpului real, costumat în veşmântul imaculat al poeziei, respirând, ca pe o sevă comună, aerul tăios şi curat al unor nelinişti, regrete şi întrebări. Deşi ghilotina realităţii cade adesea peste labirintul sondării sinelui, poetul doreşte armonie cu Universul, cu cititorul său, precum şi aflarea unor răspunsuri, asupra cărora se apleacă prin meditaţii profunde. Suita de versuri spre lectură, amintind de Dumnezeire, de cosmos, de infinitul imaginat, de sacralitate, de revoltă, ca modalităţi de ieşire din teluric, reprezintă încercarea de a răspunde curgerii tumultuoase a timpului: „Toate drumurile timpului/ se duc şi vin/ şi toate gândurile mă îndeamnă/ să fiu încă odată./ Sângele meu te cheamă mereu/ şi scrie adânc/ albe fecioare/ pe îndemnuri cereşti./ Pentru tine lumea/ e soră cu marea taină,/ şi priveşti până în cele/ din urmă margini/ sfinţii/ care sorb apa/ pământului,/ botezându-şi păcatele./ Te cunosc,/ fiindcă locuinţa ta,/ e în sufletul meu.” Se simte crescând proeminent din sămânţa lirismului un microcosmos care, din poem în poem se întregeşte, consumîndu-se. Odată pusă în mişcare, inspiraţia poetului lucrează singură, pînă îşi epuizează rezervele, angrenând un torent de idei, pe care apoi le lasă să se aşeze pe o albie nouă: „Sunt aici de la începutul lumii/ s-o privesc cum se cristalizează./ De aceea găsiţi în mine totul:/ haos,/ nebunie,/ contradicţia absolutului,/ fiindcă în mine totul e posibil,/ căci voi pleca/ în clipa supremă,/ cea a ultimei tristeţi.”

Captivat de tonuri imaginare şi de preumblările prin filtrele nedesluşite ale stărilor sale, poetul coboară, în cele din urmă, în sinele său, îi adăugă aripi noi şi încearcă să zboare „pe orbita cerului acesta”. Acolo, în lăuntrul său, toate deodată se ascund şi se arată, acolo încep cele mai poetice focuri de artificii, versurile se nasc din scîntei şi cenuşă caldă, poetul se destramă şi se coase cu forţă de expresie şi cu un curaj debordant: „Ce cântec s-a pogorât din tine/ ca o pierzanie sonoră/ în care mă simt ca un Iov/ al nimănui./ În feeria aceasta/ poţi săruta Universul,/ faci alei pentru îngeri/ pe întinderile cerului,/ şi cu mâinile lui Dumnezeu/ peticeşti inimi/ născute din suflete-ngropate./ Mâinile tale sunt un leagăn/ în care suspină viaţa/ ca într-un zugrav rătăcit/ în biserică.”

Încărcat de un tragism demn, care îl arată solitar, undeva la altitudine şi cu atitudinea unei latitudini elegante, Virgil Şerbu Cisteianu e responsabil şi serios cu fiecare metaforă folosită, cu fiecare cuvînt inscripţionat pe trupul poeziei. Vizînd efecte stilistice, ca însuşiri naturale, imaginaţia poetului relevă complexitatea şi frumuseţea regiunii de tranziţie dintre întreg şi fractal, amintind de Benoit Mandelbrot, cel care a deschis drum spre geometria fractală a naturii. Poemele se arată ca „procese de feed-back”, în care operaţia efectuată de Divinitate, este repetată de inspiraţia poetului, reţinînd structura creată de Divinitate. La fel ca şi Mandelbrot, care a descoperit un principiu ce organizează un întreg univers de structuri asemănătoare cu Întregul, într-o manieră uimitoare, poetul nu se mai mulţumeşte să înţeleagă cum funcţionează Universul în principiu, el trăieşte deja regretul că nu a participat la Facerea lui: „Există în mine/ o invazie/ de fericire dureroasă/ că n-am participat/ la facerea lumii/ să concurez gloria cerească/ A fost o lipsă de tact/ din partea mea/ aş fi putut combate/ boala prin boală/ fericirea prin fericire/ cu mai multă convingere/ recâştigând justiţia”. Ştiinţă şi poezia, fără a fi percepute ca poli opuşi, două modalităţi complementare de exprimare a lumii - una analitică, alta intuitivă, vorbesc despre visătorul poet - un Faust devenit două jumătăţi – două fiinţe dimensionale, care trădează o profundă combustie lăuntrică şi o specificitate inimitabilă. Un îndrăgostit al plasticei ideale, prin accentuarea mesajului, poetul ajunge la forme cristalice cu dinamică copleşitoare, unde pare a-şi rezerva, precumpănitor, spontaneitatea, unor principii invizibile, incredibile: „Dumnezeu,/ n-a putut inventa/ creaţia./ E prea bun./ Nu este nici măcar/ un poet cu imaginaţie./ Poate că a încercat/ să debuteze/ şi nereuşind/ a lăsat totul/ într-o formă de schiţă,/ Doar poeţii înzestraţi/ pot crea o lume care fascinează,/ şi ei nu sunt subalternii lui./ Doamne,/ Te-ai lăsat tras pe sfoară de poeţi/ şi ai devenit un episod inutil.”

În redarea inspiraţiei face abstracţie de însuşirile tipice ale lucrurilor, ele fiind înfăţişate într-o formă care reţine doar esenţa, după un tipar inedit, impus în mod suveran dinafară. Registrul poetic e adaptat la rigorile unui duh superior-sensibil, acesta pluteşte stăpînitor peste toate, în acelaşi timp animînd pe toate pe dinăuntru. Universul lăuntric, supus unor armonioase retuşări, e redat sumar şi sintetic, ca purtător al unei dinamici universale. Un non-conformism selectiv, circumscris unei viziuni aparte, ajută la construirea corpusul liric, organizează vizual, ca o proiecţie cinematografică, registrul valoric, punctat de linii anamnestice, de armonii mature, originale, subtile. Poetul este în fond un sentimental într-o presupusă repetiţie a vieţii, trăirile sale etalînd un fel de reflex de punere-n scenă a fireştii de sine cunoaşteri, un fel de strălucire care vine să definească cu mijloace artistice certe poezia românească. Tipică maeştrilor care amprentează în orice vreme literatura, poezia lui Virgil Şerbu Cisteianu este a unui explorator într-ale filosofiei existenţei, ea mizează în lăuntrul unui palimpsest poetic, pe suprapunerea savantă de aluzii livreşti, de ars poetica, de imagini inedite, de jocuri inter-textuale.