Veşti rele de tot: “îngheaţă” Soarele?

Aşa spun savanţii iar datele furnizate sunt dincolo de orice îndoială. După o perioadă de activitate intensă, cu formidabile coloane de materie incandescentă, astrul vieţii s-a liniştit nemaivăzut de mult. Parcă adoarme. În spaţiul interplanetar nu va mai fi revărsată “la liber” fantastica energie de până acum: pentru planete fără viaţă şi pentru omenire. Minune dumnezeiască Sfântul Soare! De prisos a mai spune că de el atârnă viaţa noastră. Ni se zbârleşte părul pe spinare cugetând la o iarnă ca cea din 1712 când mările au îngheţat (Marea Neagră şi Baltică); râurile trăznet, încât peştii au murit, copacii au crăpat şi n-au mai dat rod. Toate urmate de recolte foarte slabe şi o sărăcie universală de spaimă. Oamenii şi animalele au murit pe capete. În condiţiile civilizaţiei actuale, dezastrul ar depăşi orice imaginaţie. Să fie o pedeapsă colectivă pentru că feluriţi pseudosavanţi ne-au ameţit cu imaginara “încălzire globală”? Unul din politicieni, nicidecum savant (Al Gore), a luat chiar un Nobel dintru prostirea maselor largi, uitând că există o ciclicitate în fenomenele meteo planetare. Au făcut protocoale (Kyoto) cum că ne topim de cald, iar acum savanţi “mai” adevăraţi spun că ne va lua cu frig, că vine o “mică glaciaţiune”. Ce ar însemna asta pentru oraşe gigantice ca Tokio, Shanghai, New York, Mexico City şi altele, fiecare cu populaţii cât România? Ar fi mai rău decât un război atomic. (Se ştie că perspectiva unei “ierni nucleare” pentru întreaga planetă a mai liniştit “câinii războiului” ce voiau o confruntare atomică.
Bun (adică foarte rău)! Ce-i de făcut? Nu avem practic nicio putere. Vom putea noi contrabalansa un astfel de fenomen de soare slab, intensificând activităţile industriale care ne îngrijorau până acum? Ar fi ca şi cum ai vrea să încălzeşti un beci aprinzând câte-un chibrit.
Dacă în Univers suntem numai noi şi natura nepăsătoare, atunci e de rău foarte. Dacă suntem la mâna unei naturi pe care n-o doare-n cot de om, avem motive nici să nu mai dormim. Să privim la noi, la copiii noştri, la cei pecare-i iubim! Va avea milă de noi Universul infinit, mut, surd şi haotic, cum ni-l prezintă ateii? Cui să-i cerem ajutorul când nu aude nimeni? Ce spun cei vreo şaisprezece mii de atei declaraţi ai României, eventual “umaniştii” din ASUR care nu răguşesc a clama că vocabula cea mai înaltă a graiului omenesc –Dumnezeu- este “o iluzie spre profitul unora”? Dacă numai natura, materia neştiutoare şi noi suntem în Univers, e probabil că specia numită “oameni” va dispărea, aşa cum se presupune că au dispărut dinozaurii.
Dar dacă nu e aşa? Şi dacă există totuşi o putere măreaţă şi infinită care guvernează istoria şi Universul cu planete şi sori? Una care nu exclude nicidecum “Terra nostra”? Una care a şi făurit această minune care este Soarele, giganticul cuptor de unde vine lumina şi căldura iubitoare? Una care are puterea de a ţine în frâu vulcanii, faliile tectonice, centurile protectoare ale Pământului, activitatea Soarelui însuşi? Una ce ştie gândurile şi zbuciumul nostru, fiecare celulă şi fiecare fir de păr din cap şi care ne poartă nevăzut de grijă?
Atunci, Speranţa nu trebuie să moară. După grozavul Potop, Dumnezeu a spus lui Noe şi alor săi: ”Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului,, căci cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile sale. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta.”(Geneza,8.22). Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu către oameni, spune că nu ne vom sfârşi precum dinozaurii. Părintele ceresc al Universului a trimis spre noi pe însuşi Fiul Său Preaiubit, în cel mai Sfânt, gingaş şi delicat gest din toată istoria umanităţii. Iar celor ce L-am primit pe IISUS ni s-a dăruit Duhul Sfânt, prin care viem şi suntem spre eternitate. Cele spuse nouă de HRISTOS arată că istoria lumii este în desfăşurare şi că mai sunt multe-multe ce se vor derula până la sfârşit de vremuri.
Că vor mai fi necazuri şi dezastre pe alocuri e neîndoielnic, acestea făcând încă parte din istoria omului căzut în păcatul dintâi, dar perspectiva umanităţii este optimistă, luminoasă, plină de speranţă.
O, milostive şi atotputernice Doamne, Fiule al Părintelui veşnic, prin Care toate s-au zidit –şi om şi galaxii de stele- în Tine credem, în Tine nădăjduim, în Tine se liniştesc furtunile acestei lumi tulburate. Tu eşti liniştea, pacea şi viaţa vieţii noastre. La ce ne-am teme când Corăbierul vieţilor noastre se află la cârma istoriei?