Un Paris altfel

Profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle Paris, preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi doctor honoris causa al mai multor universităţi europene, George Banu aduce, prin volumul „Parisul personal – autobiografie urbană”, o altă faţă a Capitalei Franţei. Gândurile profesorului sunt însoţite de fotografiile semnate de Mihaela Marin, specializată în domeniul spectacolului de teatru şi operă.
Proiectul acestui „Paris personal” s-a născut la iniţiativa editoarei clujene Diana Suciu şi aduce în faţă un oraş privit din perspectiva omului de cultură. Un oraş în mijlocul oraşului, după cum ar spune George Banu, cel care a fost adoptat de Paris şi care a reuşit să-şi facă aici un renume. Românul ajungea în Gara de Est a metropolei europene pe 31 decembrie 1973, la ora 6.45, atunci când cobora dintr-un vagon având în buzunar doar 25 dolari. Pe un plumb de iarnă dorea să-şi schimbe destinul în est, acolo unde generaţii întregi fugeau de răsăritul convertit de comunism în decepţie şi depresie. Reîntors acasă, la Bucureşti, în ianuarie 1990, după aproape 20 de ani de absenţă, în plină agitaţie şi confuzie, George Banu îşi regăseşte spaţiul, în ciuda temerilor, intact. Vorbim despre ataşamentul apartenenţei. La Paris, în 40 de ani, a reuşit să-şi construiască un teritoriu, un Paris familiar, care nu are nimic turistic, un spaţiu care concentrează timpul. Alianţa între realitatea urbană şi selecţie biografică este ca o logodnă a cărei consecinţe se regăsesc în textul din carte, autorul având o apartenenţă progresiv constituită a unui apetit de integrare, ceea ce Giordano Bruno numea peceţile memoriei.
În volum ne întâlnim cu o confesiune, o moştenire, un exemplu, cu un loc mnemonic, cu personaje, clădiri şi iubiri, evenimente, cu Monique, soţia fidel însoţitoare. Amintirile cu Eugen Simion, eseistul omonim de la „Contemporanul” care, pe acele vremuri, semna Eugen Iacob, avea să-i schimbe destinul la Paris profesorului Banu. Astfel, personajul nostru intra brusc, fără efort, în Parisul celebrităţilor, de la Robbe Grillet la Michael Lonsdale, impresionându-l mai ales Gerard Depardieu. Nopţi care s-au transformat în zile, în apartamentul 10 Rue Duperre. Parisul avea să-i aducă, încet, nu doar locuri în care lumina soarelui se oglindea pe monumentele istorice ci şi lumina sufletului.
Anii petrecuţi ca profesor universitar la renumita La Sorbonne Nouvelle au fost unii dintre cei mai productivi, lăsându-şi amprenta în sufletul profesorului. Dar despre toate acestea, George Banu vorbeşte în alte cărţi, aici concentrându-se mai mult asupra arhitecturii oraşului din punctul său de vedere. Parisul vechi, cel care ar fi putut fi distrus de baronul Haussmann, a rămas însă cu farmecul lui, spre deosebire de Parisul modern, atât de iubit şi comentat de Walter Benjamin. Străzile rămân intacte, dar nu şi aglomeraţiile adiacente care le sunt proprii şi care, asemenea unui muşchi pe creanga copacului, se acumulează şi se modifică. Interesant este modul în care Banu compară staţiile de metrou cu inima Africii, canalul Saint Martin, cel care-şi schimbă apartenenţa în raport cu meteorologia, teatrul Les Bouffes du Nord, miracolul brookian, identităţile spaţiale care-şi depun marca pe teritoriul parizian, alimentează mitologia într-un spaţiu care împiedică moartea timpului, conservându-l fragmentar, ajutându-l uneori să învie. Odeonul este ca un prolog vizual, iar Le Jardin du Luxembourg, locul în care se odihnea adeseori Emil Cioran, artizanul celui mai împlinit discurs despre moarte şi dificultatea de a trăi.
Aici, în Paris, George Banu se întâlnea adeseori cu Emil Cioran, la etajul VI, pe 21 rue de l’Odeon, într-un loc în care se reconstruia perfect „un interior de chilie românească de la Agapia”.
În viziunea autorului, monumentele îşi au, ca o piesă de teatru sau un act erotic, akmea lor, acel intens climax care, excitând oraşul, naţiunea, le acordă o dimensiune mitologică. Palatul Chaillot este un reper pe harta Parisului personal, căruia autorul i-ar putea consacra un jurnal separat. Premiere agitate, sală modificată, discuţii pasionale, dezbateri suscitate. De aici a privit adeseori torţa modernităţii, aşa cum numea Dan Hăulică turnul Eiffel. La Theatre du Soleil, monarhia şi democraţia converg în numele unei comune voinţe de a acorda spectacolului, în totalitatea sa, o dimensiune festivă. Aici resimţi bucuria intensă a teatrului care-şi iubeşte publicul, a teatrului cu o experienţă unificatoare, nu popular demagogică, nici unanim spectaculară, ci uniune a identităţilor care nu se descompun ci, împreună, se recompun în efervescenţa de grup.
Nici George Banu nu a scăpat de dosarele Securităţii, planul apartamentului său de pe 18 rue de Rivoli, acolo unde a stat 16 ani, aflându-se inserat aici. La Paris, autorul a locuit „mereu aproape, niciodată în centru, în inimă”. Cu toate acestea, a participat nu doar la evenimentele culturale, ci a simţit din plin şi tripla socialitate: cea a dineurilor private, a cafenelelor şi bistrourilor, dar şi a străzilor lăturalnice care ascund, de multe ori, poveşti de neimaginat. Palatul Regal, expresie de dispunere a spaţiilor şi a naturii, Luvrul – semn al autorităţii regale, simbol al unei puteri care se afirmă nu spectaculos ci riguros, simetric, lipsit de seducţia aparentă, au eleganţa unor teritorii geometrice. Piramida propusă de arhitectul Pei, în ciuda valului de contestaţii, avea să devină ea însăşi un punct de atracţie al Parisului. Luvrul, cu splendoarea lui, se oglindeşte acum pe pereţii translucizi ai piramidei, dublu imaterial, dublu ireal, dublu mintal. Poate că esenţa oraşului se concentrează la Notre Dame, catedrala care, privită din spate, are o splendoare complexă, acolo, în intimitatea monumentului, tinerii, dispuşi pe malul Senei ca nişte fluturi de zi, profită de bucuria reîntâlnirii cu viaţa.
Autobiografia urbană prezintă, într-un fel sau altul, şi drama exilatului atenuată, e drept, graţie frumuseţii care l-a vindecat şi l-a salvat.
Cartea se încheie cu imagini din biroul maestrului George Banu care, printre hârtii şi Iisuşi, ne arată o fotogramă identitară. O mărturie implicită. Un graf personal.
Un jurnal pe care îl citeşti cu plăcere, „Parisul personal” putând deveni, într-un fel sau altul, Parisul fiecăruia dintre noi, atâta timp cât iubim actul cultural.