UN MARE CRITIC ŞI ISTORIC DESPRE TEATRUL LUI LIVIU REBREANU

Eugen Virgil Nicoară este unul dintre cei mai mari critici şi istorici ai teatrului românesc şi unniversal. Lucrările sale: Istoria teatrului universal, Istoria teatrului din perspectivă antropologică V volume publicate ( al şaselea volum inedit se află în arhiva noastră din care am publicat periodic fragmente în revista ,, Gând Românesc), Istoria teatrului de-a lungul vremii, Teoria teatrului de-a lungul vremii, ca să le amintim doar pe acestea din multele sale lucrări, spun totul despre acest om de o mare cultură encyclopedică.
S-a născut la Arad la 28 februarie din anul 1934. După terminarea studiilor liceale în 1954, se înscrie şi absolvă cu brio Facultatea de teatru secţia teatrologie din fostul I.A.T.C. devenind în anul 1959 critic de teatru şi obţine şi doctoratul. În anul 1970 obţine doctoratul şi în filologie la Universitatea din Bucureşti.În perioada 1958-1960 este redactor la revista de Teatru. Din anul 1960 până în anul 1999 este profesor universitar la Universitatea Naţională de Teatru şi Film, iar din 1999 până în anul 2002 deţine catedra la facultatea de Artede pelângă nou înfiinţata Universitate Ecologică din Bucureşti. În anul 2002 se pensionează.
În multe din lucrările sale face cea mai completă analiză a dramaturgiei şi dramaturgilor români.
În afară de lucrările din domeniul teatrului Eugen Virgil Nicoară, are numeroase stuediim despre Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, I.L.Caragiale, etc., dar şi numeroase volume
de poezie şi proză.
Discuţiile mele telefonice cu eminentul om de teatru, în anul 2014 au fost dese şi se refereau la lucrările domniei sale pe care le-am primit şi publicat şi continui să le public în revista ,,Gând Românesc”. Ele s-au intensificat spre finele lunii iunie şi începutul lunii iulie. Vocea profesorului nu trădat suferinţă, La începutul lunii iulie 2014, sunând din nou la telefonul său mobilşi apoi pe cel fix, nu mai primesc nici un răspus. Am repetat mai multe zile apelurile telefonice dar…Atunci am alertat câţiva prieteni şi colegi de ai săi care s-au dus lalocuinţa sa. În 12 iulie, 2014 am primi trista veste că profesorul s-a stins. Locuia singur, în Bucureşti. A fost căsătorit cu profesoara unuiversitară Angela Colomei şi nu aveau copii. Nu se cunoaşte data exactă a morţii sale, devenită suspect.
Din monumental sa operă, din scrierile despre teatrul Lui Liviu Rebreanu am ales acest eseu inedit.
Virgil Şertbu Cisteianu

LIVIU REBREANU
ŞI ATRACŢIA TEATRULUI
Liviu Rebreanu s-a ilustrat strălucit ca romancier. Ion, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala sunt pietre de hotar ale beletristicii noastre. Tot el însă a fost şi un interesant comediograf Plicul reprezentând o satiră la adresa moravurilor unei lumi în care afacerismul şi lipsa de scrupule îmbrăcau cele mai insolite aspecte. Preocupat de destinele teoriei teatrului în mai mică măsură, Rebreanu a înjghebat totuşi un punct de vedere cuprinzător asupra principalelor probleme pe care aceasta le însumează.
Într-un avântat articol intitulat „Cred”, Liviu Rebreanu îşi expune principalele convingeri legate de actul creator în general, lăsându-ne să întrevedem exigenţele care l-au însufleţit permanent, atât faţă de sine, cât şi faţă de alţii.
Arta, din punctul lui de vedere, înseamnă creaţia de oameni şi de viaţă. Creând oamenii vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii.
Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume.
Precum naşterea, iubirea şi moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viaţa omenească, tot ele preocupă mai mult şi pe scriitorul care încearcă să creeze viaţă. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulţumi, poate, nici pe superesteţii ce savurează numai rafinările stilistice sau extravaganţele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are nevoie. Literatura trăieşte prin ea şi pentru ea însăşi. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viaţă veritabilă ce o cuprinde.
Creaţia … e o verigă între trecut şi viitor. Îşi împlântă adânc rădăcinile în pământ ca să se poată urca mai sus. Se uită cu evlavie pioasă înapoi, spre a putea privi mai sigur înainte. Nu-şi închipuie nici o secundă că înaintea ei n-a existat nimic şi după ea se va prăbuşi tot.
Sinceritatea e calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat. Sinceritatea faţă de artă. Dacă nu te dăruieşti întreg artei în clipa creaţiei, nu vei zămisli decât monştri fără viaţă.
A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile. Unic însă e numai sufletul. Viaţa eternizată prin mişcări sufleteşti – realism.
Temelia creaţiei rămâne, negreşit, expresia, nu însă ca scop, ci ca mijloc. De dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte, nu vom sacrifica niciodată o intenţie. „Prefer să fie expresia bolovănoasă şi să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu şlefuit şi neprecis.” Strălucirile stilistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi a mişcării de viaţă. De altfel e mult mai uşor a scrie frumos decât a exprima exact. Poate nu e o simplă întâmplare că toţi creatorii mari de viaţă s-au mulţumit să scrie bine şi au neglijat floricelele stilistice după care se prăpădeau contemporanii. Precum iarăşi nu trebuie uitat că tocmai stilul e mai trecător într-o operă de artă.
Expresia exactă îşi cere mai multă zbuciumare: „Cuvântul ce exprimă adevărul.” Numai prin ea poţi urmări de-aproape sinuozităţile sufletului care explică viaţa.
Psihologia şi obiectivitatea merg alături şi presupun aceeaşi retragere a eului scriitoricesc în colţul cel mai modest al sufletului, spre a lăsa loc desfăşurării creaţiei. Modestia nu e şi dezinteres, ci dimpotrivă, o atitudine. Fără amestecul direct, opera va putea creşte şi trăi mai independent.
Dacă priveşti arta drept creaţie, trebuie să-i atribui şi o valoare etică. Arta ca uşoară jucărie ar fi tot atât de incomprehensibilă ca şi viaţa socotită fără rost.
Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om şi că trăieşte, şi chiar să-l facă om.
Perspectiva lui Rebreanu asupra teatrului se situează la aceleaşi cote valorice. Teatrul, pentru el, trebuie să reflecte „viaţa trecută prin prisma sufletului.” De aceea, „drama înainte de a rezolva o problemă, trebuie să zugrăvească oameni adevăraţi.” De asemenea, teatrul trebuie să fie „regenerator al omenirii”, o îmbinare de „realism al inteligenţei cu romantismul sufletului.”
Liviu Rebreanu consemnează cu bucurie faptul că „În anii din urmă poate nici un gen literar n-a fost mai cultivat şi n-a luat un avânt mai puternic, la noi, ca literatura dramatică. Din an în an autori noi au răsărit, aducând fiecare câte ceva, iar unii dintr-înşii impunându-se atenţiei criticii şi publicului deopotrivă. Fiecare stagiune a avut să numere cel puţin câte un succes românesc.”
În această afirmare, „Teatrul Naţional pare a fi înţeles pulsul vremii. Un comitet harnic şi conştiincios s-a întors cu toată dragostea spre producţia dramatică românească. Şi, cu o hotărâre energică, a fixat un loc deosebit de important românilor în repertoriul teatrului. Prin aceasta se va putea ajunge ca cel puţin pe prima noastră scenă să nu mai pătrundă actualităţile fără valoare ale teatrelor de bulevard din străinătate.
Teatrul Naţional va putea fi o adevărată instituţie de cultură românească unde, în afară de glasul autorilor români, nu se vor mai auzi decât clasicii tuturor neamurilor (…)”
Viu interes a arătat Rebreanu actorului. Într-un articol consacrat acestuia, autorul român întreprinde o avizată analiză a diferitelor tipuri de actor care s-au succedat în ultimele decenii în teatrul românesc. Mai întâi a fost „Nobilul tip al actorilor de stil, personalităţi actoriceşti de o mărime ieşită din comun; ei au fost aievea eroi, regi, tirani, intriganţi care cu picioarele stăteau înţepeniţi în pământ, iar cu capul măturau stelele. Chiar fizicul lor era, şi trebuie să fie impozant. Mersul, privirea, vocea şi gesturile lor purtau pecetea grandiosului. Stilul jocului lor era ceva monumental; muchii ascuţite, laturi largi, umbre adânci. Pasiunea eroilor lor se ridica drept spre cer şi strălucea, nestânjenită de pestriciunea analizelor psihologice, într-o singură culoare limpede şi plină.
Actorii de stil cei mari, dădeau o simplificare reprezentativă şi ademenitoare figurilor poetice. O simplificare izvorâtă parcă din nişte legi matematice care alcătuiau fiinţa cea mai intimă a personagiilor…
A urmat apoi un alt tip de interpretare, datorat unor actori ai redării materialului brut. Felul acesta de interpretare însă n-a putut dăinui; lumea nu se simţea bine admirându-l.
Pentru ca pe la sfârşitul veacului trecut să apară un nou soi de actori care se dădeau drept mijlocitori între fanaticii naturalismului şi actorii de stil. Dar nici viaţa lor nu va dura.
Locul lor va fi luat de actorii de mâine, interpreţi ai sufletului omenesc, neliniştiţi şi tulburaţi, mânaţi să interpreteze prin o expansiune de posibilităţi omeneşti pe care le simte sau le bănuieşte într-însul. Nu va vrea să pară ceva; va fi ceea ce este într-însul.”
Asemeni tuturor scriitorilor noştri reprezentativi dintre cele două războaie mondiale, şi Liviu Rebreanu a văzut în teatru o admirabilă posibilitate de soluţionare a problemelor umanităţii.
EUGEN VIRGIL NICOARĂ

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5