Un adio, la răscruce de destine

La capela mortuară amenajată de curând din fondurile bugetului local, Primăria Beclean s-a despărţit azi de unul dintre cei mai vechi angajaţi ai săi, plecat devreme şi neaşteptat spre cele veşnice, parcă pentru a desăvârşi un destin tragic al celui care le-a fost, multora, mai mult decât coleg: prieten.
Plină de încercări de acelea peste care puţini ar putea trece, viaţa aceasta l-a învăţat pe Virgil Mălinaş – căci despre şeful adjunct al apărării civile din urbea de pe Someş este vorba – să preţuiască simplitatea, să facă mari gesturile mărunte, să sufere, să spere, să renască, să se bucure, să ştie să aprecieze ceea ce altora, poate, le trecea neobservat, prinşi, probabil, în mengina obişnuinţelor “normale” ale greutăţilor de zi cu zi. Ale lui au fost altfel. A trebuit, de câţiva ani buni, să se împace cu pierderea singurei fiice, decedate la doar 20 de ani în condiţii suspecte şi neelucidate în Spania. A cunoscut atunci solidaritatea oamenilor - de aici şi, prin grija presei locale şi centrale, de pretutindeni - adunaţi în jurul unui caz disperat, pentru că repatrierea costa enorm pentru posibilităţile unei familii schingiuite de durere şi incertitudini. Mângâierea i-a venit de la unica nepoţică, cea care avea să-I cunoască, la scurt timp, ca tată, redându-i sentimente pe care le credea cândva ucise. Nu, însă, pur şi simplu, ci cu patimi şi încercări, pentru că mai inainte a urmat recuperarea în condiţii inimaginabile a copilei internate într-un centru specializat, dar străin. Prea micuţă la momentul desfăşurării tragice a evenimentelor ca să-şi amintească cine-i mama, prea inocentă ca să nu-i ştie de părinţi pe bunicii care care au adoptat-o, fetiţa ajunsă acum la vârsta când şcoala te primeşte cu flori în bănci, ca să te facă mare, are de dus, mai departe, un destin. Tatăl – în fapt, bunicul – i-a plecat luni după-amiaza, fără să fi anunţat pe cineva că-i era rău, să se întindă în patul din sufragerie, pentru ca să nu se mai ridice niciodată, uitând la 52 de ani de toate necazurile şi patimile acestei lumi. I-a rămas aproape, să împlinească în continuare voia sorţii, mama – de fapt, bunica – secătuită de durerea nesfârşitelor, parcă, despărţiri.
Poate că ceea ce nu te omoară te face mai puternic; poate că, în viaţa aceasta, nu primeşti niciodată mai mult decât poţi duce; poate de aceea există prieteni, cunoştinţe, apropiaţi; poate se află empatie, solidaritate, ajutor, sprijin; poate că toate acestea nu-s doar clişee. Poate că, la adio, zbor frumos, Virgile!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]