Ultimul sunet de clopoţel

fiecare dintre noi ne-a întâmpinat un glas plăpând şi duios ce ne încuraja, având marele dar de a ne deveni a doua mamă. Această fiinţă dragă, ne-a rămas în minte precum o icoană vie. Educatoarea, acest model sublim de dragoste, acest diamant preţios ce străluceşte prin frumuseţe sufletească, ce luminează prin fapte bune, va rămâne pentru multe generaţii un punct de reper.
Un astfel de om, o astfel de mamă a fost până mai ieri distinsa doamnă educatoare Ileana Morari de la Mărişelu. Spun până mai ieri fiindcă prin voia Bunului Dumnezeu, împlinind vârsta de 59 de ani, începând cu acestă vacanţă a intrat în bine meritata odihnă a pensionării.
Doamna Ileana, aşa cum o ştie întreg satul de la cei mici până la cei mai mari, cărora le-a pus întâia oară condeiul în mână învăţându-i să cinstească pe Dumnezeu şi să-şi iubească semenii, este fiică a satului Mărişelu. Născută aici în 20 ianuarie 1953 dintr-o familie de oameni gospodari, se identifică perfect cu veşnicia satului lui Blaga, cu uliţele prăfuite pe care umbla desculţă în copilărie dar şi cu macii lui Coşbuc din lanurile de grâu ce cădeau pradă secerii lacome a fetei Ileana de mai apoi.
Fiind o fire foarte energică, cum a şi rănas de altfel, nu pregeta ca după orele de la şcoală să-şi ajute părinţii truditori la altarul sfânt numit pământ. Cu toate astea însă nu a neglijat proverbul din bătrâni „cine are carte, are parte” şi astfel o vedem păşind spre faimosul Liceu Pedagogic Năsăudean, unde după o pregătire temeinică îşi va clădi în suflet dorul de copilărie, acest dor modelând mai apoi caracterele celor mici.
După terminare cum era şi firesc nu rătăceşte prin lume, ci urmându-şi chemarea se reântoarce la ai săi. Şi unde te poţi simţi mai bine decât acasă printre ai tăi. Plecând din mijlocul lor, a mărişelenilor se va reântoarce între ei, pentru a le aduce lumina, lumina gândului bun, lumina dorului sfânt, lumina dragului şi a desăvârşirii. Cât de sublim poţi să te simţi atunci când din ceea ce şti împărtăşeşti şi altora.
Plină de zel şi entuziasm tineresc, va modela sufletele celor mici începând cu toamna anului 1974. Dacă ar fi acum să cităm paginile Sfintei Scripturi am spune aşa „şi a fost seară şi a fost dimineaţă” şi au trecut 38 de ani.
Ca o seară, ca o dimineaţă au fost însă ea a rănas aceeaşi. Poate doar un fir cărunt să trădeze, fiindcă vitalitatea, responsabilitatea şi munca, precum nici dragostea de mamă n-au părăsit-o nici acum. De unde ştiu acestea? E lesne de aflat. Din privirile copilaşilor ce duminică într-un cămin cultural arhiplin coordonaţi pentru ultima oară în calitate de educatoare o priveau cu ochii mari aşteptând să înceapă o poezie pe care de emoţie o uitaseră, din privirile celor tineri ce fuseseră copii ai săi, din aplauzele pline de admiraţie a părinţilor acelor copilaşi ce acum 35, 36, 37 sau 38 de ani spuneau sfioşi sărutmâna doamnă.
Nu e puţin lucru în lumea de azi, ultra modernă, în care valorile de altădat sunt considerate poveşti cu zâne, să şti prin ceea ce eşti, prin ceea ce faci, să devii un adevărat exemplu. Pentru toate acestea şi altele asemenea, cuvintele cu siguranţă vor fi neputincioase şi sărace cum au fost de altfel şi ale mele ca slujitor al altarului de a evoca figura credincioasei nelipsite din lăcaşul sfânt, a colegilor de breaslă dascăli, de a evoca figura dascălului perfect şi a omului adevărat, precum şi a directorului şcolii de a-şi aduce aminte de primii paşi în cele ale învăţării făcuţi împreună.
Într-un final, când actul 38 al spectacolului a luat sfârşit, iar actorul în lacrimi mulţumeşte celor ce l-au privit, celor ce l-au apreciat şi iubit, cerându-şi iertare totodată celor ce poate deşi nu cred i-a plictisit, dintr-un ungher neştiut de nimeni îmi venea să strig alături cu poetul Blaga lăcrimând „Opreşte Doamne timpul cu care ne măsori destrămarea”. Opreşte Doamne timpul ca aceşti oameni să dăinuie în veci. Oricum ei vor rămâne în veşnicie prin ceea ce au făcut, prin ceea ce sunt, prin gând, faptă şi cuvânt, la fel cum a rămas şi pentru fiul preotului Goga de la Răşinari figura emblematică a dăscăliţei sale. Aşa va rămâne pentru mine, pentru noi, perechea dascălului Trandafir din nuvelele lui Sadoveanu, Doamna noastră a tuturor Ileana Morari, căci :
“Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,
A vremii noastre dreaptă muceniţă,
Copil blajin, cuminte prea devreme,
Sfielnică, bălaie dăscăliţă.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,
Poveste nu-i mai jalnic povestită,
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala,
Pe buza ta n-a tremurat ispită.
.........................................................
Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,
Din graiul tău culeg învăţătură,
E scrisă parcă-n zâmbetele tale
Seninătatea slovei din scriptură.
În barba lor, căruntă ca amurgul,
Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,
Căci văd aievea întrupat ceaslovul
În vorba ta domoală şi cuminte.

La tine vin nevestele să-şi plângă
Feciorii duşi în slujbă la-mpăratul,
Şi tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,
În alte ţări când le trimiţi oftatul...
..................................................
...Aşa, grijind copiii altor mame,
Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,
Iar căpătâiul somnului tău vitreg
De-un vis deşert zadarnic se-nfioară.”

Octavian Goga – Dăscăliţa.

Pr. Aurelian Poptean
Mărişelu