Liviu Simion Pop

„Trilogia câmpenească”

La Editura „George Coşbuc” din Bistriţa a apărut, în 2009, cartea profesorului Liviu Simion Pop, „Trilogia câmpenească”, formată, după cum ne spune şi titlul, din trei volume: „Sub semnul infinitului calvar”, „Sub semnul sacrului legământ”, „Sub semnul nobilei fidelităţi”. Trilogia este consacrată în esenţă Bisericii martirizate Greco-Catolice, care a fost interzisă jumătate de secol printr-un decret criminal, cum îl numeşte autorul, din 1948. Martirul celor 12 episcopi greco-catolici, precum şi a preoţilor care au refuzat să treacă la ortodoxie, este evocat în detaliu, în special în primul volum, calvarul înalţilor prelaţi intersectându-se cu destinul vitreg al preotului Simion Pop, tatăl autorului, căruia i-a dedicat şi un volum de versuri intitulat „Glorie şi suferinţă”. Cele trei volume pe care autorul le numeşte romane, însumează peste o mie de pagini şi sunt practic un omagiu adus Blajului, Mica Romă a românilor, cum a apreciat-o poetul naţional Mihai Eminescu, ale căror şcoli confesionale unite au dat ţării ilustre personalităţi precum Inocenţiu Micu, Avram Iancu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, George Bariţiu, Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Axente Sever, Constantin Roman Vivu, Ioan Silaşi ş.a., oameni care au pus bazele iluminismului românesc cu acel titlu generic de Şcoală Ardeleană, şcoala redeşteptării noastre naţionale.

Aşadar, în primul volum, autorul urmăreşte destinul tatălui său, originar din Socolul de Câmpie, fiul lui Petruca lui Simi şi al Ioanei Merdariu, fruntaşi ai satului, care se trăgeau din familii ilustre, primul din neamul popeştilor din Milaş, rude cu cardinalul Iuliu Hossu, iar soţia fiind nepoata primarului Simion Merdariu, de origine germană, care-l înfruntase pe contele Teleki din Tonciu, căutându-şi şi dobândindu-şi dreptatea pentru el şi pentru socoleni, chiar din partea luminatului împărat Franz Iosef. Încă din primele clase primare, Simion Pop se dovedise a fi un copil mai mult decât silitor, uimindu-şi dascălul cu întrebări de o precoce maturitate, nutrind, de la o vârstă fragedă, să ajungă ori preot ca unchiul său Ion, ori judecător, să-şi scape părinţii şi familia de necazuri şi greutăţi materiale. Încântat de bunele rezultate obţinute la învăţătură, învăţătorul satului, Dionisie Merdariu, le recomandă părinţilor să-l susţină în a-şi continua învăţătura la şcolile înalte de la oraş. Aşa a urmat tatăl său gimnaziul din Reghin şi apoi Liceul „Papiu Ilarian” din Tg. Mureş, unde a intrat, în urma unui examen de admitere, primul pe listă. Directorii celor două unităţi de învăţământ, Valeriu Boeriu din Reghin şi Liviu Suciu din Tg. Mureş sunt evocaţi în carte cu multă căldură şi preţuire. La acest liceu, Simion Pop s-a impus de la început prin multă sârguinţă şi interes faţă de toate disciplinele de învăţământ, dobândind o deosebită apreciere din partea tuturor profesorilor, dar în special din partea celui de limba română care nu pierdea prilejul să-l felicite în faţa clasei şi să-i asculte admirativ recitările la serbările şcolare. După odiosul Diktat de la Viena, tânărul Simion, elev în penultima clasă de liceu, fu nevoit să-şi continua studiile la Năsăud, unde funcţiona unicul liceu românesc din Ardealul cedat. Aici a cunoscut dascăli de excepţie, cu studii la celebrele universităţi din Sorbona, Oxford şi Berlin, mulţi fiind cadre ale Universităţii Româneşti Victor Babeş din Cluj, desfiinţată de autorităţile maghiare de ocupaţie. Din acest distins corp didactic făcea parte şi profesorul Scridon, de limba română, care le vorbea cu mult curaj şi însufleţire despre operele marilor clasici ai literaturii române, între care, la loc de cinste, se situau năsăudenii Coşbuc şi Rebreanu. Impresionat de măreţia, de „ţinuta serafică” şi maiestuoasă a cardinalului Iuliu Hossu, pe care l-a văzut şi ascultat la Mănăstirea Nicula, cea mai puternică personalitate eclezistică din Ardeal, care l-a întâmpinat cu curaj şi demnitate pe regentul Hortz la Cluj în 15 septembrie 1940, asigurându-l că cei peste un milion de români uniţi cu Roma vor continua să-şi împlinească misiunea străbună, precum şi cea de pace şi „de împăcare a celor două naţiuni”, proaspătul absolvent de liceu năsăudean se va hotărî să urmeze studii telogice greco-catolice. Astfel, alese Clujul, unde au continuat să funcţioneze două seminarii româneşti, cel greco-catolic şi cel ortodox. La acest seminar greco-catolic s-a înscris Simion Pop în toamna anului 1941, avându-l ca rector pe idolul său, episcopul Iuliu Hossu. În condiţiile vitrege ale perioadei 1941-1945, Simion Pop şi-a făcut studiile teologice, beneficiind la absolvire, de discursul antologic al aceluiaşi mare ierarhi, Iuliu Hossu, susţinut într-o frumoasă zi însorită de Rusalii, în Catedrala Episcopală „Schimbarea la faţă” din Cluj. Înaltul prelat şi-a încheiat predica sa cu cuvintele: „Fiţi demni păstori ai credinţei şi demni fii ai dulcii noastre patrii române! Cu noi este Dumnezeu!”

După ce se căsători cu Aurica Cengher din Reghin, protopopul greco-catolic dr. Alexandru Todea, îl numi preot paroh în satul Toldal, nu departe de localitatea sa natală, Socolul de Câmpie. În continuare, ni se evocă rodnicii ani de preoţie ai părintelui Simion Pop în această localitate situată la graniţa dintre judeţul Bistriţa-Năsăud şi judeţul Mureş, acolo, pe Câmpia noastră transilvană, autorul insistând pe frumoasele tradiţii şi obiceiuri străbune pe aceste meleaguri, cultivate cu mult drag şi pasiune de către tânărul preot care, promova, cu orice prilej, dar mai ales în biserică, ataşamentul până la sacrificiul suprem, faţă de credinţă, faţă de neam, faţă de patrie şi de coroană.

Dar deasupra Bisericii Greco-Catolice se adunau nori grei. La insistenţele Moscovei şi în special ale fostului dictator de la Kremlin, Iosif Visarionovici Stalin, guvernul comunist de la Bucureşti, prin decretul 358 din 1 decembrie 1948, suprimă Biserica Greco-Catolică din rândul cultelor noastre religioase şi începe o adevărată prigoană şi persecuţie în rândul clerului unit, fiind arestaţi 12 episcopi, în frunte cu Iuliu Hossu. Persecuţia, neîndurarea, intoleranţa şi ura este asemănată de autor cu cea a sceleratului împărat Nero, cel care a incendiat Roma, faţă de primii creştini ai imperiului. În aceste condiţii, dr. protopop Alexandru Todea, fiind ascuns, îi încredinţează părintelui Simion Pop misiunea să se ocupe de situaţia preoţilor greco-catolici din protopopiat. Între timp, cei 12 apostoli ai neamului, erau supuşi la cele mai grele torturi şi chinuri în închisorile de la Cădăruşani, Sighet, Gherla, Aiud, Piteşti, Jilava, Galaţi, Suceava, Râmnicu-Sărat. Au murit aproape asasinaţi episcopii: Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Tit Liviu Chinezu, supravieţuind doar trei: Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu. Desigur că, în aceste condiţii atât de ostile, nici părintele Simion Pop n-a putut scăpa nesupravegheat de securitate. Activitatea sa în rândul clerului greco-catolic din protopopiatul Reghinului, legătura ilegală cu protopopul Al. Todea, a mărit vigilenţa şi a intensificat măsurile de urmărire şi filaj. În urma unei predici în Biserica din Toldal, în care îndemna oamenii să nu renunţe la credinţă, preotul Simion fu arestat după ce mulţimea din sat încercase zadarnic să-l scape din ghearele securităţii. Ajuns la sediul securităţii din Reghin în octombrie 1948, fu interogat şi bătut din ordinul unui oarecare evreu Friedmann, care încercase prin astfel de metode bestiale să-l determine să treacă la ortodoxism. A doua oară fu arestat în iulie 1951 şi, după ce a fost anchetat şi torturat, pe motive imaginare, a fost aruncat în beciurile securităţii din Tg. Mureş, împreună cu 18 preoţi greco-catolici din împrejurimi, preoţi demni, curajoşi, cu conştiinţa nepătată. De la Tg. Mureş au fost duşi şi întemniţaţi în penitenciarul militar din Cluj, unde au fost condamnaţi de la 5 la 7 ani închisoare corecţională. Astfel, părintele Simion făcu cunoştinţă cu închisorile din Gherla, Jilava şi, la urmă, cu punctele finale ale Canalului, respectiv, Valea Neagră, Poarta Albă şi Constanţa. Aici a asistat la scene apocaliptice, cum a fost cea în care prinţul Ştirbei a fost obligat, sub ameninţarea baionetelor, să-şi mănânce propriile excremente.

Eliberat după aproape zece ani de detenţie, părintele Simion Pop a mărturisit cerului că l-a ajutat să rămână, după atâtea suferinţe îndurate, întărit în propria sa credinţă, rămânând fidel patriei sale române şi credinţei sale catolice. Primit cu multă bucurie de iubita sa soţie şi de rudele din Socol, părintele Simion începea treptat să-şi regăsească liniştea sufletească alături de familie, de prieteni apropiaţi, obţinând şi un post de revizor contabil la Reghin, dar oficiind şi slujbe pe ascuns pentru cei care rămăseseră credincioşi ritului greco-catolic. Din păcate, un accident stupid, rutier, la ieşirea din Mediaş, i-a cauzat moartea, survenită în Spitalul Judeţean din Sibiu, în 15 august 1978. „Purta în suflet, după cum notează iul său, Liviu Simion Pop, autorul cărţii, pe iubita şi devotata sa soţie, pe dragii săi părinţi şi surori şi, nu în ultimul rând, pe cei patru copii şi cei patru nepoţi. Dar mai purta în sufletul său Biserica sa prigonită, confraţii săi preoţi morţi şi vii, imaginea elitei româneşti răpusă în închisorile comuniste, precum şi cea a României mari dintre Nistru şi Tisa.

În cel de-al doilea volum al trilogiei intitulat „Sub semnul sacrului legământ”, asistăm la drama altui preot unit care a refuzat să se convertească, deşi s-au făcut presiuni peste presiuni morale de mai multe echipe de activişti de partid care-l provocau periodic, ba la şcoală, ba la primărie, iar, în final, la securitate. E vorba de preotul Augustin Giurgiu din Băiţa, comună din aceeaşi salbă de localităţi aflate pe drumul ce duce dinspre Mureş pe Câmpie, legând Reghinul şi Valea Giurghiului cu aşezările câmpeneşti dinspre Cluj şi Bistriţa. Aşadar, venind dinspre Teaca, te întâmpină Ocniţa şi mai apoi Băiţa, toponime care-şi trag numele de la vechile ocne de sare ce au existat în vechime pe aceste meleaguri. Demn şi neînduplecat în a renunţa la credinţa străbună, părintele Giurgiu a fost şi el chemat de câteva ori la Securitatea din Reghin, unde i s-a cerut în termeni fermi şi ameninţători, să treacă la ortodoxie., Zadarnic, părintele Giurgiu, preot celibatar, care a renunţat, aşadar la cele lumeşti pentru a se regăsi în Familia Sfântă a Bisericii lui Cristos, a refuzat categoric oferta, preferând osânda şi martirajul în numele credinţei. Într-o noapte, trei enoriaşi din sat, fraţii Maftei, Vasile şi Ioan Cotoi l-au vizitat şi l-au pus la curent cu pregătirile Securităţii din Reghin privitoare la prinderea şi arestarea sa. Preotul şi-a exprimat dorinţa ca, în cazul arestării sale, să se tragă clopotele bisericii ca „de foc”, spre a anunţa în acest mod tot satul asupra pericolului care se abătuse asupra localităţii. Şi, într-adevăr, în zorii unei zile de octombrie, când preotul fu ridicat de jandarmerie, clopotele au început să răsune ca „de foc” şi oamenii au ieşit, ca pe vremuri, cu furci, topoare şi coase şi l-au scos din mâna oamenilor stăpânirii comuniste. Jandarmii, de teamă, s-au ascuns la primărie, unde au fost, până la urmă, aflaţi şi bătuţi măr. Li s-au luat chiar şi armele, şi le-au fost tăiat cauciucurile de la maşini. De asemenea, au fost tăiate şi legăturile telefonice, încât jandarmeria din Reghin a fost înştiinţată de cele întâmplate, ca pe vremuri, printr-un olăcar (călăreţ de legătură). În noianul celor întâmplate, preotul Giurgiu a fost luat pe neobservate de Aneta, soţia lui Maftei Cotoi, care era şi primarul comunei şi ascuns în locuinţa acestuia. Au urmat cercetări peste cercetări, controale la locuinţele răzvrătiţilor, arestări, anchete, bătăi, dar preotul a fost de negăsit. Nimeni n-ar fi bănuit că preotul e ascuns chiar în podul casei primarului care-l îngriji preţ de o lună, deşi avea casă grea, şapte copii, părinţi, bunici şi străbunici, care-şi asumară cu toţii un mare risc, dovada solidarităţii întru credinţă şi total ataşament faţă de preotul urgisit. Dar spre a nu-i mai crea greutăţi bunului său protector, după o lună, părintele se decise să părăsească Băiţa şi să-şi continua peregrinările prin satele vecine vizând ca punct final Cozma sa natală. Aici însă fu depistat şi arestat de însuşi comandantul Securităţii din Tg. Mureş, unde, după o anchetă drastică, fu condamnat la 15 ani de închisoare din care va face doar doi şi jumătate, fiind amnistiat în 1955. Ros de mari remuşcări când asista la anchete interminabile ale securităţii în care erau târâţi periodic consătenii săi, care îndrăzniseră să ridice mâna împotriva forţelor puterii comuniste, mulţi fiind în continuare arestaţi şi bătuţi cu cruzime, având şi un vis semnificativ cu Mântuitorul pe care încercând să-l ajute în drum spre Golgota, i-ar fi spus: „Fiecare e dator a-şi duce crucea lui”, primarul Maftei Cotoi a hotărât să recunoască faptul că el este cel care l-a adăpostit pe părintele Giurgiu, scăpând astfel satul de nesfârşitele prigoniri şi suplicii la care era supus. Deşi rămânea cu grija unei case de copii, Aneta a dovedit înţelegere faţă de gestul soţului, insuflându-i demnitate în credinţă, în durere şi în suferinţa care-l aştepta. Aşa a ajuns în beciurile temniţelor comuniste care erau tixite de preoţi, medici, magistraţi, profesori, ţărani înstăriţi consideraţi chiaburi, chinuiţi de torţionari care, pentru un pumn de arginţi îşi vânduseră neamul, conştiinţa, credinţa şi ţara. Aici întâlni Maftei oameni de mare caracter ca medicul Nicoară, preoţii Simion Pop şi pe cel care-l adăpostise în propria-i locuinţă, Augustin Giurgiu. Toţi trăiau cu convingerea că suferă pentru a-şi păstra neîntinată conştiinţa lor de păstrători ai credinţei şi de adevăraţi patrioţi. După un an de detenţie, Maftei Cotoi fu eliberat, spre marea bucurie a familiei sale destul de numeroase, împovărată de grija celor şapte copii care trebuiau crescuţi şi purtaţi la şcoală. Întors deci în Băiţa, aici îl aştepta o nouă încercare, colectivizarea. Deşi cu cazier politic, băiţenii l-au ales din nou primar, funcţie extrem de dificilă în acele vremuri, când a fost nevoit să dea primul exemplu de înscriere în CAP, fiind şi una din condiţiile de admitere a fiicei sale la o şcoală sanitară. Aşadar, Maftei Cotoi, protagonistul celui de al doilea volum al trilogiei, a cunoscut trei experienţe dure ale vieţii: războiul, închisoarea şi colectivizarea, care s-au succedat la un interval regulat de 10 ani.

Exemplul său de sacrificiu şi solidaritate atât cu preotul prigonit Augustin Giurgiu, cât şi cu consătenii săi pe care i-a scăpat de răfuiala securităţii, au rămas adânc înfipte în mintea şi inima celor din jur, a tuturor celor care l-au cunoscut.

Cel de-al treilea volum, „Sub semnul nobilei fidelităţi” este dedicat vieţii eroice a câmpencei Ana Cămărăşan, din Silivaşu de Câmpie, mamă şi soţie, care a rămas văduvă la 36 de ani. Deşi foarte frumoasă şi tânără, viaţa ei a fost marcată până la sfârşit de respectul memoriei soţului dispărut de timpuriu şi de educarea fiicelor sale, Ana şi Maria, în condiţiile unui mediu extrem de ostil şi de vitreg pentru o femeie singură şi cu reduse posibilităţi materiale. Căsătorită cu cel mai chipeş fecior din sat, Iuănu Iuanii, Ana lui Alimpe, demnă şi statornică în credinţa greco-catolică, a fost toată viaţa un exemplu de comportament civic şi moral, care luptase din răsputeri să-şi salveze bărbatul de o boală necruţătoare, urmare a unor sechele din Siberia, unde fusese dus la muncă, în calitate de prizonier de război. Aici autorul îşi permite să facă o largă digresiunea cu privire la gulagurile staliniste, unde oamenii mureau zilnic pe capete din cauza bolilor, a frigului insuportabil şi a subnutriţiei. Dar să-i dăm cuvântul autorului care, în „Prefaţa” acestui al treilea volum, reuşeşte să facă un portret—sinteză, a acestei eroine a Câmpiei Transilvane. Ana a lui Alimpe(…) rămasă singură la anii tinereţii, după atâtea lupte supraomeneşti spre a-l menţine în viaţă pe Ion al ei, victimă a acelor timpuri negre, va avea forţa venită de la Cel de Sus spre a rezista până la anii grei ai bătrâneţii, acelor provocări. „Sub semnul nobilei fidelităţi”, va prefera viaţa în singurătate, viaţa în luptă cu atâtea contrarii! Dar conştientă de demnitatea sa, de neacceptarea compromisurilor (a avut) o puternică credinţă în voia Celui de Sus!”

Aceasta ar fi conţinutul pe scurt al celor trei volume care alcătuiesc cartea lui Liviu Simion Pop, ce se vrea, practic, o întinsă pledoarie pentru cultul greco-catolic, pentru Biserica Blajului martirizată din ordinul satrapului bolşevic de la Kremlin, Iosif Visarionovici Stalin. Sigur, trilogia se prezintă ca un veritabil rechizitoriu la adresa celor care au adus atâtea suferinţe unor slujitori ai acestei credinţe catolice, care n-au avut altă vină decât păstrarea în inimi şi-n simţiri a unui cult ce a însemnat timp de două secole şi jumătate, redeşteptarea noastră naţională într-o perioadă când, în speţă, românii din Ardeal au suportat mai bine de jumătate de mileniu dublul jug al asupririi sociale şi naţionale. În acelaşi timp, lucrarea are un evident caracter documentar-istoric. Autorul nu se sfiieşte să apeleze la mijloacele istoricului şi monografistului de profesie. Cele trei aşezări din Câmpia Transilvană, Socolul, Băiţa şi Silivaş sunt, în fond, subiectele unor micromonografii, începând cu atestarea lor documentară şi terminând cu inventarul lor uman dat şi cu cel funciar-agricol şi chiar zootehnic din zilele noastre. De asemenea, autorul face întinse digresiuni legate de etapele istorice generale pe care le-a cunoscut Transilvania din timpul regilor Arpadieni până în cel al Imperiului bicefal, Austro-Ungar, cu punctele terminale ale celor două războaie mondiale, ale Marii Uniri şi a perioadelor inter şi postbelice, mergând cu derularea destinului unor eroi, până după decembrie 1989. Autorul chiar mărturiseşte, la un moment dat, că a scris cartea mai mult „cu sufletul” decât cu mijloacele artistico-ştiinţifice. De asemenea, tomul de dimensiunile unei veritabile Biblii, este, în acelaşi timp, demonstraţia unei erudiţii de excepţie în care panseurile latineşti coexistă cu expresii maghiare şi germane, dar şi cu etiomii ale toponimiei locale în care istoricul aplicat e dublat de un veritabil filolog. Din păcate, toate acestea întinse divagaţii ale unei incontestabile erudiţii, vin să dilueze tensiunea epică a celor trei volume pe care autorul se ambiţionează să le numească romane. Filonul epic se menţine, aş zice, la înălţimea unui remarcabil prozator, în memorabilele anchete ale securităţii, unde notaţiile sunt fruste, naraţiile au structura şi coerenţa unor interesante povestiri şi nuvele evocative, cu dialoguri ce ne duc cu gândul la marile opusuri de prezentare şi demascare a gulagurilor siberiene şi a cumplitelor condiţii din penitenciarele comuniste româneşti. Poate dacă autorul ar fi avut capacitate să renunţe la balastul digresiunilor istorico-filologice şi ar fi urmărit la modul mai direct şi mai concret durerosul destin al eroilor săi martirizaţi în închisori şi nu numai, această impresionantă trilogie câmpenească s-ar fi constituit ca o adevărată frescă românească a acestui colţ de Ardeal, atât de încercat de-a lungul zbuciumatei sale istorii. Dar aici e vorba de metodă, care e aleasă în funcţie de subiectivitatea autorului ce trebuie respectată. Oricum, avem de-a face cu un efort enorm pe plan documentaristic şi lectorul are câştigul unui impresionant bagaj informativ mai ales în privinţa istoriei Bisericii româneşti greco-catolice care a dat ţării noastre atâtea personalităţi de primă mărime afirmate şi impuse în cultura noastră naţională. Fiind o carte oarecum de familie, dedicată memoriei tatălui său, preot unit, Simion Pop, autorul poate fi acuzat de anumite scăpări subiective care par idealizante dar contracarate prin substratul dramatic şi chiar tragic nu numai al acestui erou care şi-a păstrat cu mari sacrificii nepătată credinţa străbună, dar şi al celorlalţi preoţi şi mari prelaţi ai credinţei care au preferat să moară în temniţele opresiunii comuniste decât să accepte compromisul şi trădarea convertirii la o altă religie. Aşadar, în ansamblu, trilogia e o admirabilă şi convingătoare pledoarie pentru demnitate, statornică credinţă şi solidaritate umană.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship