Tradiţii în „Brumărel”, de etnolog Maria Golban

Sursa facebook

Brumărel este denumirea populară a lunii octombrie şi vine de la faptul că acum începe să cadă bruma. În această perioadă încep pregătirile pentru iarnă, ţăranii fiind preocupaţi, în special, de treburile gospodăriei. Este de asemenea perioada propice însămânţărilor de toamnă, curăţatului grădinilor şi livezilor. Prima săptămână a lui „Brumărel” se cheamă Săptămâna lui Procoavă, după numele sfântului care acoperă ogoarele cu zăpadă, pentru ca pământul sa aibă destulă apă când se desprimăvărează, holdele să aibă spic bogat şi grădinile să fie rodnice. Săptămâna a doua este Săptămâna Satului, cea în care preocupările sunt pentru gospodărie. Cea de-a treia săptămână este numită Săptămâna Lucinului, de la numele zeului protector al lupilor. Ultima săptămâna a lunii portă numele Săptămâna Sâmedrului şi este săptămâna în care se sărbătoreşte Sfântul Mucenic Dimitrie – „Sâmedru”.
1 Octombrie: Sf. ProcoavăSf. Procoavă este cel care acoperă pământul cu zăpadă. Ştiind că sunt mai plăcute flăcăilor dacă au părul bogat şi lung, fetele se roagă Sfântului Procoavă să le dăruiască această nepreţuită podoabă.
14 Octombrie: Sf. Paraschiva Această zi marchează începutul pregătirii turmelor pentru iernat, dar şi deschiderea unor târguri specifice produselor pastorale În această sărbătoare nu se lucrează, în caz contrar, existând pericolul apariţiei unor boli. „Sf. Paraschiva” se „ţine” prin post şi rugăciune.
18 Octombrie: Lucinul (Sf. Luca)Ţăranii respectă această sărbătoare pentru ca Sf. Luca să-i ferească de lupi.
25 Octombrie: Ajunul lui Sânmedru (Moşii de Toamnă)Această sărbătoare se ţine, în primul rând, în cinstea morţilor, pentru care se fac pomeni, femeile în vârstă dăruind mere, nuci şi colaci. În unele zone se aprinde un foc mare, numit „Focul lui Sâmedru”. Se spune despre tinerii care reuşesc să sară peste acesta, că se vor căsători în anul următor. Există obiceiul ca, atunci când focul e aproape stins, fiecare dintre cei prezenţi să ia un cărbune şi să-l arunce în livada sa. Acesta este un gest cu rol apotropaic, pomii fiind apăraţi de dăunători şi roditori în anul care vine.
26 Octombrie: Sânmedru (Sf. Dumitru)Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sf. Dumitru încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” jumătăţii friguroase. Chiar şi acum, păstorii români serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an). “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).În panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. „Este interesantă în acest sens creaţia populară – credinţele, legendele, basmele existente, în care Sâmedru este un om obişnuit, într-o variantă fost păstor care trăia singur cu turma la munte, într-alta un păzitor de vaci. Cea mai interesantă însă este aceea care circulă în judeţul Muscel, în care este reprezentat ca un bărbat frumos care peste zi are înfăţişarea unui porc (simbolul zoomorf pentru spiritul grâului) - de fapt legenda care a inspirat “Povestea porcului” a lui Ion Creangă”. (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români). Conform unei vechi zicale româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş sau ceartă dacă acestea n-au fost respectate). Etnograful C. Brăiloiu despre cum trebuia să fie ţinută sărbătoarea Sâmedrului: ”Sărbătoreşte-l bine, nu lucra deloc; încheie socotelile cu ciobanii care ţi-au ţinut oile peste vară, cinstindu-i după obiceiul Răscolului. Sâmbăta, fiind Ziua Soroacelor, lichidează toate celelalte învoieli şi încheie altele, cu adălmaşuri şi veselie - arvuna te leagă, plata te scapă. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie, plăteşte de două ori”.
Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V, Ed. Minerva, 1980).
În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an.
Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, 2004).
Se spune că:
- anul care urmează va fi roditor dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad în octombrie;
- va fi vânt puternic în decembrie dacă plouă mult în octombrie;
- va fi timp frumos în ianuarie dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în brumărel;
- dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, în ciopor, va fi iarnă grea, iar dacă oile dorm răsfirate, se aşteptă o iarnă blândă;
- dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5