Toamna la Sâniacob, cu fructe din belşug

Străbătând la pas satul Sâniacob, pe Drumul strugurilor, drum ce traversează aşezarea, mi-au venit în minte câteva versuri ale poetului „primelor iubiri”: „Seceta a ucis orice boare de vânt/ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ/ A rămas pământul fierbinte şi gol/ Ciuturile scot din fântână nămol”.  Acum, „ciuturile” nu mai sunt folosite. Fântânile, unele, au secat, altele nu mai sunt întrebuinţate. E început de septembrie, dar canicula continuă. E cald în sat, iar pe şoseaua asfaltată doar câţiva copii se întrec cu bicicletele. Satul este la umbră. Pe câmp doar canicula este prezentă. Vegetaţia este uscată. În livezi, crengile abia mai au puterea să susţină merele aurii. În Livada lui Onoaie se culeg prune,în viile italianului, strugurii au dat în pârgă, iar şpalierii cu greu fac faţă greutăţii ciorchinelor. Urcând, spre locul unde odinioară era Biserica Evanghelică, apare, maiestuoasă, clădirea Căminului Cultural. Primarul Lechinţei, Romeo Florian, le-a promis sâniecobenilor, în urmă cu câţiva ani, că şi aici va fi ridicat un cămin cultural, aşa cum aceştia şi-au dorit. Şi, iată că, în vârful satului, ca o cetate, se înalţă o construcţie de nivel european.

          În ziua prezenţiei aici, oamenii lui Zoli (firma acestuia are la activ construcţia multor aşezăminte de învăţământ şi cultură) făceau curăţenia generală, semn că inaugurarea se apropie. În vecinătate, clădirea şcolii rămâne, se pare, pustie. Clopoţelul nu va mai suna. Sunt câţiva elevi la grădiniţă, clasele primare şi gimnaziale, dar insuficienţi să se constituie într-o clasă de sine stătătoare. Aşa că, zilnic, fac naveta la Lechinţa, cu microbuzul pus la dispoziţie de administraţia locală.

          Satul pare încremenit. Bătrânii mai au puterea să continue o activitate moştenită din moşi strămoşi. Prea puţini sunt dintre aceia care se reîntorc acasă. Paula şi Paul Daminescu şi-au cumpărat o locuinţă, au modernizat-o, şi-au deschis o mică afacere. Le place la ţară, în Sâniacob, într-un sat izolat dar odihnitor, aidoma unei staţiuni. Stan Coman se apropie de 90 de ani. În 1952, tânărul absolvent a fost repartizat la Sâniacob, în agricultură. De-a lungul anilor a fost martorul cel mai avizat al naşterii şi degradării pomi-viticulturii locale, dar a trăit şi satisfacţia în ultimii ani că viile au început să fie din nou acasă aici. Stan Coman are în curtea locuinţei o bancă specială de unde, zilnic, admiră dealurile din faţă care renasc. Viile italianului au îmbogăţit peisajul. În vecinătate, livezi de prun. Îşi aminteşte de soiurile de struguri nobili, de vinul de culoarea aurie, de sutele şi miile de tone de fructe care luau drumul exportului. În acei ani, satul Sâniacob era un reper în pomi-viticultură. Prin 1989, patrimoniul viticol, se ridica la 90 de hectare vie nobilă şi cam tot atâtea hectare de pomi fructiferi. De mai bine de 60 de ani, Stan Coman s-a identificat cu viaţa cetăţenilor din Sâniacob. Este specialistul care a venit din Oltenia şi a rămas aici, devenind profesorul zecilor de tineri şi nu numai, în ale pomi-viticulturii. Pe când inginerului Stan Coman i se va conferi statutul oficial de Cetăţean de Onoare al comunei? Poate la împlinirea vârstei de 90 de ani.

          Maria Rus stă în poartă, pe o bancă, cuprinsă de o reală tristeţe. De puţină vreme, soţul cu care a convieţuit în bună înţelegere 64 de ani, două luni şi două zile, a plecat. Acum este singură, are o fată plecată cu familia în Spania. E bucuroasă însă că vine mereu acasă, în Sâniacob. „Altfel e viaţa aici, în sat acum faţă de cum era pe vremea mea”, ne spune Maria Rus. „Avem asfalt, curent, gaz şi acum un cămin tare frumos şi apă la robinet.”. Deşi, în paranteză fie spus, am aflat că sunt unele întreruperi la apă datorită caniculei. Totuşi, este foarte bine faţă de anii trecuţi, când apa potabilă se aducea cu cisterna.

          Consilierul sătesc, domnul Man, este şi el bucuros că „avem un Cămin Cultural modern”. În schimb, îl încearcă supărarea fiindcă curăţenia în sat poate fi îmbunătăţită. Şanţurile betonate aşteaptă doar mâna harnică a gospodarilor.

          Viile au făcut dintotdeauna parte din viaţa sâniecobenilor. Soiurile de viţă nobilă erau apreciate şi gustate cu vădită plăcere de doritori. Şi acum, iată că, după o perioadă de „defrişări”, viile, vreo 70 hectare, pot fi admirate pe dealurile din zonă. Românii au învăţat mult, devenind adevăraţi specialişti în pomi-viticultură, Producţiile din acest an sunt bune. În curând va începe siretul, ca pe vremuri. Echipa de culegători ai lui Ştefan Onoaie se află, pe caniculă, în livadă, la cules de prune. E o producţie bună, calitatea nu a suferit din pricina timpului uneori nefavorabil. Onoaie are şi un sector zootehnic şi s-a îngrijit de depozitarea furajelor. Necesarul este asigurat pentru întregul efectiv pentru perioada de stabulaţie.

          La Sâniacob, acum, în debutul toamnei, încep pregătirile pentru recoltarea strugurilor, astfel că pe drumul numit „al strugurilor” vor fi transportate cantităţi însemnate spre centrele de vinificaţie.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]