Ţiganii - între integrare şi excluziune – la Sãrata

Cum o fi sã te naşti intr-o societate care nu iţi dã nicio şansã doar pentru cã ai altã etnie?

Ţiganii sunt respinşi de societatea noastrã indiferent de cât de buni , rãi sau geniali sunt. Cu ei mereu e altã poveste. Au pornit prin secolul 3 î.Hr. din India cu chef de “party”, au poposit aproape o mie de ani în Persia şi au cântat pentru un popor ce ducea lipsã de cântãreţi. S-au mutat în Bizanţ şi mai apoi s-au împrastiat, prin Balcani în primul rând, dar şi prin Mediteranã. Aşa au ajuns şi la nord de Balcani, fiind vestiţi pentru muzicã, nomadism şi prelucrarea metalelor.

În zilele noastre ţiganii şi-au format deja o reputaţie bine cunoscutã şi inutil de menţionat. Cei mai mulţi ţigani se intâlnesc în judeţul Mureş, Bihor, Sibiu, Dolj, Cluj, Bistriţa-Nãsãud, chiar şi într-un mic sat precum Sãrata. Aici numãrul ţiganilor este mai mare decât cel al românilor si maghiarilor la un loc. Conflicte între etnii existã, bineînteles. Magicieni nemaipomeniţi, fac totul sã se evapore fãrã urmã. Aceasta este principala problemã: se furã.

Marginalizarea lor nu este însa una faţişã, dar ea reiese chiar şi din aşezarea lor în sat. Pe locul unei foste mlaştini ţiganii şi-au format cartierul lor, evitat de români. Acesta nu este singurul loc unde îi putem întalni; înca o strada rãu famatã gãzduieşte “ţiganii cu fuste”, aşa cum doamna Ghemant însãşi îi caracterizeazã.

Mirela Ghemant face parte din ţigãnie de 17 ani. Româncã la origini, a decis sã plece în ţigãnie condusã de dragostea faţã de soţul ei. Neîntelegerile însã i-au despãrţit. Este mamã a trei copii minunaţi: Alexandra, Florina si Alin. Fata cea mare, Alexandra, elevã la Scoala Generala Nr. 2, este printre primele din clasã şi are ţeluri mari: vrea sã devinã medic pentru a-i veni în ajutor mamei sale. Fetiţa cea micã, Florina, mai tãcutã şi ruşinoasã, este deosebit de frumoasã, dar şi inteligentã. A luat panã acuma doar premiul I. Alin, bãiatul, iubeşte foarte mult animalele şi îşi doreşte sã devinã medic veterinar. Acasã are chiar şi trei câini pe care el însuşi îi îngrijeste.

Rãmasa singurã, Mirela Ghemant trebuie sã le asigure copiilor cele necesare. Starea de sãnãtate insã nu îi permite sã îşi gãseascã un loc de muncã. Singurele venituri care îi ţin la suprafaţã sunt pensia de handicapat a femeii şi alocaţiile celor trei copii. Bineînteles cã nu au condiţii foarte bune şi nici mediul în care trãiesc nu îi va ajuta foarte mult sã işi îndeplineascã ţelurile.

Nu este singurul caz ce ilustreazã cã o familie de ţigani „nu meritã” sa fie amestecatã în aceeaşi oala cu ceilalţi.

Claudia Ciocan, mama a patru, copii este o gospodinã descurcãreaţã, dar recunoaşte cã fãrã ajutorul soacrei nu s-ar fi descurcat. Considerã cã sprijinul familiei are un rol deosebit de important. Cãsatoritã la o vârstã fragedã, copiii i-au dat bãtãi de cap, iar fãrã sfaturile bãtrânilor nu ştie ce ar fi fãcut.

Berta Ion este o bãtrânicã simpaticã, care a ramas vãduvã, iar acum îşi petrece zilele singurã. Din când în când mai schimbã câte o vorbã cu Iuliana, o vaduvã din vecini. Seara, însã, şi vântul o sperie. Nu mai are pe nimeni care sã o sprijine la bãtrâneţe. Singurãtatea se pare cã nu îi face prea bine şi mãrturiseşte cã şi-ar dori foarte mult sã meargã la un azil unde sã nu mai fie singurã.

Sunt persone sociabile care incearcã sã ducã o viaţã normalã in ciuda discriminãrilor. Biserica o frecventeazã ocazional, mãrturiseşte pãrintele Cozman, preot in Sãrata. Cãsãtoriile ţiganiilor au loc rareori la bisericã. Pãrintele afirmã cã a botezat şi patru copii odatã, de vârste diferite, şi cã tare l-au mai alergat pânã a reuşit sã îi prindã pe drãcuşori pentru taina Sfântului Botez. Mulţi dintre ei sunt încântaţi sã meargã la şcoalã, dar e nevoie de un tact pedagogic special pentru a crea armonie. Ca formator naţional pentru rromi, sigurul din Transilvania, pãrintele are grijã ca în fiecare searã sã îi împrumute unui bãieţel o lumânare, la lumina cãreia sa îşi poatã face temele. Ţiganii sunt oameni ai momentului, trãiesc pentru astãzi, iar mâine nu se ştie ce va fi.

Nu sunt convinsã ca ţiganii trebuie compãtimiţi, doar au dovedit cã se pot descurca şi într-o societate cu valori relative opuse, dar sunt convinsã cã e inuman sã îi bagi în aceeaşi oalã şi sã îi faci sãpun.

E România în care, indiferent de culoarea pielii, se furã, se ascultã manele. E România în care numãrul de agramaţi bate logica, România în care laşitatea şi aruncarea pisicii moarte în grãdina vecinului sunt ridicate la nivel de artã, iarãşi indiferent de culoarea pielii.

Roxana Maria Moldovan