Teodora Purja, horitoarea în noduri din Agrieş

Grigore Leşe spunea că pe pământ avem două şanse, credinţa şi arta, iar cel mai reprezentativ cântec este „horea de unul singur”, pe care omul o horeşte în intimitate - căci întotdeauna actul folcloric se petrece în intimitate. Teodora Purja, de 71 de ani, din Agrieş, este o femeie care horeşte de una singură de când se ştie

De ce cântă omul? Omul cântă pentru că aşa îi vine sau de osteneala bătrâneţilor. Teodora Purja din Agrieş cântă pentru a-şi astâmpăra singurătăţile. E ageră şi sprintenă şi, când deschide poarta, nu-ţi vine să crezi că a împlinit 71de ani „pă lume”. Obraz tăiat în linii drepte, privire fermă, neplecată, căreia nu i te poţi împotrivi atunci când îţi oferă ospitalitatea unui scaun. Şi mâinile, mai ales mâinile neobosite, veşnic în mişcare şi neodihnă, construind lumi şi poveşti înainte ca ele să fie rostite.

„Am noroc că ştiu cânta,
Că-mi astâmpăr inima”

Poate cele mai profunde versuri care s-au scris vreodată despre muzică sunt: „Am noroc că ştiu cânta,/ Că-mi astâmpăr inima,/ Horile-s de stâmpărare/ La omu’ cu supărare”. Le cântă şi lelea Teodora, cea care cel mai mult preţuieşte cinstea, corectitudinea, bunătatea, lucruri care ţin de o lume apusă. Femeia ascunde în ochii dumneaei mult dor. S-a născut într-o familie cu cinci copii. Aproape toţi au ştiut cânta, fratele mai mare, Grigore, a fost diac la biserică, iar acum îl urmeaza fiul său. Nu e de mirare şi nimic nu e întâmplător, când chiar tatăl lelei Teodora a fost diac la biserica din Agrieş. Tot de la tata, lelea Teodora a învăţat cântările bisericeşti. Horile din grumaz sau horile cu noduri le-a deprins de la bunica ei, pe care o chema tot Teodora. Zâmbind uşor, lelea Teodora ne spune: „Mie mi-o rămas în minte horile cântate de ea, mi-o plăcut tare mult, că atunci am avut memorie. Amu, nu prea le mai ţîn minte”.
Când s-a măritat, la 18 ani, lelea Teodora ştia să ţină în mâini gospodăria şi-l ştia bine şi pe bărbatul ei, Dumitru, că doar era de aici, din sat, din Agrieş. După moartea soţului şi plecarea celor doi copii prin lume, a rămas doar ea şi Dumnezeu.

Viaţa în alb şi negru

Răsfoim împreună nişte fotografii alb-negru, păstrate cu grijă undeva, într-un sertar al unei mese din camera de oaspeţi. Descoperim o Teodora Purja tânără, pe soţul Dumitru şi pe cei doi copii, Emil şi Lenuţa. În acelaşi timp, ne arată cartea publicată despre şi cu fiica dumneaei, Lenuţa Purja, care îi moşteneşte talentul de a hori. Pe scurt, foarte pe scurt şi în fotografii, cam asta ar fi viaţa lelei Teodora Purja. Dar povestea nu se opreşte aici.

A rămas văduvă la 53 de ani. S-a descurcat cum a putut, greu, dar a mai ţinut câte o galiţă, un porc şi toate au trecut. A născut primul copil, pe Emil, la 20 de ani, iar pe Lenuţa la cinci ani diferenţă. Lenuţa îi moşteneşte dragostea de a hori, dar acum vine din urmă şi nepotul Sergiu, feciorul Lenuţei. În schimb, Emil s-a aruncat în partea lui taică-său şi nu ştie cânta, ne spune, râzând, lelea Teodora. La un moment dat, o prinde dorul de cei dragi. ”Nepoţii îs departe, ca şi cum nu i-aş ave. Fiecare cu rostul lui şi eu îs cu năcazu meu. Îmi mai stăpânesc lacrimile cu o horă”.

O gospodărie de invidiat

La 71 de ani, lelea Teodora, nu are pic de odihnă. Are galiţe, porci si o vacă, pe Steluca. Steluca este şi motivul pentru care ne întrerupem discuţia, pentru că „prima si prima dată trebuie să o sloboz pe Steluca în grădină”. Încercăm să ne ţinem dupa lelea Teodora, care se mişcă cu o viteză năucitoare. Ba e în grajd, ba e în grădină. Are atâtea treburi de făcut. Nu de alta, dar trebuie să măture prin curte. Bine, treaba asta o face la prima oră dimineaţa, dar o mai repetă şi pe parcursul zilei. Părintele Timoftei Găurean, vecin cu lelea Teodora, ne spune că nu şi-ar putea imagina dimineţile fără pricesnele femeii.
Lelea Teodora are una dintre cele mai frumoase grădini cu flori de pe lângă casă. Mai are şi nişte muşcate, care îi sunt dragi ca ochii din cap şi nu uită să le ude când trebuie.

Pe dealul Gropii

„Vreţi să vedeţi unde scot oamenii din Agrieş vacile? Pe Săcătură sau pe Dealul Gropii. De-acolo de sus se vede şi Agrieşul”, ne spune lelea Teodora. Cum să refuzăm o asemenea ocazie şi începem să urcăm dealul Gropii. După ce am ajuns sus de tot, nu putem decât să ne fericim în gând şi să ne lăsăm privirea să plutească departe, până în locul în care linia cerului şi a pământului sunt una. Lelea Teodora se aşază pe iarbă şi priveşte în zare. Avem senzaţia că femeia este una cu satul Agrieş. Se uită într-un fel anume, într-un soi de privire complice între dumneaei şi sat.
Coborâm Dealul Gropii pentru a merge să vedem şi alte locuri din Agrieş. Lelea Teodora este unul dintre cei mai pricepuţi ghizi pe care i-am întâlnit, până la urmă este omul care îşi cunoaşte locul. De vizitat am mai vizita, dar trebuie să ne întoarcem acasă. Animalele necesită hrănite şi nu-i face nimeni treaba. Din nou în curte, printre galiţe. ”Mai trebuie mulsă Steluca, dar asta mai târziu. Până atunci, mai bine mă apuc să torc, că, Doamne ,de mult nu am mai tors. Şi când te gândeşti că, odată, toate hainele erau din cânepă”.

Drumul cânepii

Lelea Teodora este şi o bună povestitoare. Nu se lasă cu una, cu două şi se apucă să ne istorisească drumul cânepii. Cânepa se semăna la capătul arăturilor de porumb sau în ogor propriu. Pe la mijlocul verii, se culegea cânepa de vară. Cea de toamnă, producând seminţe, se culegea mai târziu. După culegere, cânepa se lega în fuioare. Fuioarele se lăsau pe lângă garduri pentru a se usca. După ce se uscau, cânepa se ducea la topit în tăuri.
În serile lungi de toamnă sau iarnă, în şezători sau pe marginea cuptorului, femeile şi fetele torceau cânepa. De pe fus, firele de cânepă se depănau pe un răşchitor. Răşchitorul este o bucată de tufă lungă de un metru şi jumătate, care are la capăt o ramificaţie în formă de furcă. La celălalt capăt are o bucată de lemn de o jumătate de metru, pusă curmeziş. Organizarea firelor de cânepă pe răşchitor se numeşte tort. După ce s-au adunat mai multe torturi, acestea se fierb în ciubăruri de fiert rufe. Operaţia se repetă de câteva ori. Următoarea fază este urzitul, care constă în înşirarea firelor pe urzoaie. Înainte de a se începe ţesutul, urzeala de cânepă se dă cu un fel de aluat de tărâţe pentru ca firele să fie mai rezistente la ţesut. Pânza se întinde la soare pe iarbă şi se udă de câte ori s-a uscat. Acest lucru se face mai multe zile, până când pânza s-a albit. După albire, pânza se face sul, adică vaiug. „Cam asta ar fi povestea cânepii. Din cânepă se confecţiona nu numai îmbrăcămintea. Cânepa era folosită şi la confecţionarea ştergarelor, a tocurilor de pernă, a sacilor pentru bucate sau ca urzeală la covoare”.
Ascultând-o pe lelea Teodora, ne dăm seama că avem de-a face cu lumi de mult apuse. Atunci şi acum, femeia la ţară munceşte mult. „Viaţa muierii e altfel decât a bărbatului. Când se mărită, toate grijile lumii îi vin pe cap, copiii, bărbatul, munca câmpului şi casa. Când rămâi şi singură, tre să te descurci şi să le faci pe toate, să iei şi treburile bărbatului. Am învăţat să mulg vaca încă de la 10-12 ani”, ne spune lelea Teodora.

„Sunt fericită când horesc”

Nu am vrea să plecăm din casa lelei Teodora Purja, aşa cum nici dumneaei nu s-ar despărţi de noi. Vizita noastră a mai făcut-o să uite de dorul de copii, de nepoţii săi. În toate alegerile pe care le-a făcut, lelea Teodora Purja a ales cu sufletul şi a ales horitul. Probabil, acest lucru a făcut-o fericită. Lelea Teodora este fericită când cântă, chiar o horă de stâmpărare. Lelea Teodora este un om care s-a priceput şi se pricepe să trăiască…

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5