Suflet adânc

Așa îl numea Nicolae Iorga pe George Coșbuc, suflet adânc. La fel îl simțea Liviu Rebreanu, impresionat de noblețea interioară prin care Coșbuc crea în jurul său o atmosferă de puritate morală, parcă stând într-o strană veche de biserică. Noblețea l-a ajutat să înfrunte viața aprigă și necruțătoare a Bucureștiului. Aceeași reverență i-o face Octavian Goga, încheindu-și discursul de primire a lui George Coșbuc în Academia Română cu cuvintele înscrise pe mormântul lui Dante: Onorate l’ altissimo poeta! Pentru Tudor Vianu, scriind reportajul unor serbări năsăudene închinate lui Coșbuc, fiecare gând al celui ce a dat literaturii române volumul de versuri Balade și idile, era o binecuvântare.
Mărturiile contemporanilor sunt edificatoare și ele pot însoți afișele culturale ce marchează 150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, înlăturând „domnia obeză a diletantismului”, în numele izbânzii luminii. Scria Coșbuc în articolul Uniți din „Sămănătorul”: Dacă nu putem spori lumina ( înțeleasă ca “averea părinților”), să năzuim s-o păstrăm pe aceea pe care o avem.
Între mărturiile contemporanilor, cea a lui Tudor Arghezi aduce o imagine unică, a închinăciunii în fața poetului până la dorința de a-i săruta mâinile. Pentru Arghezi, George Coșbuc avea erudiție, cunoștea câteva limbi și „scormonea” în tărâmul cunoașterii cu pricepere de savant și cu eforturi imense. Când a tradus Eneida, lucra „fără excepțiune”, câte optsprezece ceasuri pe zi.
Recitind George Coșbuc în amintirile contemporanilor, selecție de texte de Al.Husar, ediția a 2-a, 2006, impresionează paginile lui Tudor Arghezi despre Coșbuc – poetul suferinței. După moarte fiului, poetul a rămas, după mărturisirea lui Arghezi, o schemă palidă și fugară, ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Oamenii se rărise din viața lui. Arghezi îl cuprinde în gesturile candorii: Fără voie, târât spre sufletul lui de o tulburare instinctivă, l-am salutat odată, făcându-i loc pe o margine de bulevard, și ochii lui s-au uitat la mine speriați. I-aș fi sărutat mâinile! De atunci, de câte ori m-am încrucișat cu el, m-am descoperit cu închinăciune. Numai că, adaugă Arghezi, oamenii nu-și mai aduc aminte de semenii lor mai mari, aceștia rămânând în pomenirea vreunui preot dinaintea unui altar dintr-o biserică goală. La parastasul lui Coșbuc, alături de văduva tristă „din strana dreaptă a unei bisericii pustii”, mai erau șase persoane, nefiind la răscolirea sfintei lui țărâne nici Academia, nici Universitatea, doar „șase oameni răzleți”. Cum nu aveau să-și dovedească fidelitatea festivă față de niscaiva autorități – consemnează Arghezi – declamatorii atitudinilor și costumații prezențelor înghesuite au lipsit. Nimeni nu s-a simțit dator cu nicio nuanță de omenie față de tovarășa de viață a poetului, atât de citat când e vorba de o căpătuire pe spinarea unui scriitor.
(Punând face-a-face mărturisirea argheziană cu ziua noastră, atâtea parastase ale semenilor noștri mai mari au parte de biserici pustii.)
Arghezi aproape că ezită să mărturisească despre biserica pustie a parastasului lui George Coșbuc: Mi-e rușine să spui! ; neoprindu-și, totuși, indignarea: „Șase oameni răzleți, văduva și popa... Atât bucură-te, țară!” ( subl.n.)