Spovedania şi canonul sau epitimia – act de pocăinţă şi îndreptare (II)

Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia nu, iar omul cu gânduri viclene e acela care-şi dă cu toată voia tinereţea diavolilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-i dea o bătrâneţe distrusă.

Fericitul Augustin învaţă că Pocăinţa adevărată se cuprinde în două mişcări opuse ale inimii: una de ură faţă de păcat şi alta de iubire faţă de Dumnezeu.

Fără Pocăinţă nu poate exista autocunoaştere şi nici descoperirea împărăţiei din noi. Când omul este sub păcat, nu mai are puterea de a deosebi binele de rău. El are nevoie de Duhovnic care să-l trezească şi să-i mijlocească vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Pocăinţa adevărată trezeşte în om ura faţă de păcat şi sentimentul iubirii faţă de Dumnezeu, atât pentru îndelungata sa răbdare, cât şi pentru bunătatea sa pe care ne-o arată.

Mărturisirea este absolut necesară, lucru pe care-l putem observa la omul natural, la copil. Copilul este sincer, nefalsificat, cum trebuie să fie sufletul oricărui creştin. Când a făcut un rău cât de mic, pe faţa copilului se oglindeşte neliniştea şi tulburarea şi nu-şi află pacea, până când nu se aruncă în braţele mamei sale, mărturisind greşeala în plâns şi cerându-şi iertare. O stare de pruncie află creştinul după primirea Tainei Spovedaniei şi Împărtăşaniei, căci Domnul Iisus Hristos spune: „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.

Mărturisirea nu trebuia să fie formală, o înşiruire indiferentă şi rece de greşeli, ci o destăinuire adâncă, izvorâtă din inimă, plină de durere. Numai prin lacrimi de căinţă putem să scăpăm de povara păcatelor şi să vedem pe Dumnezeu.

În lumina învăţăturilor creştine, fiecare om este mai mult sau mai puţin depărtat şi rătăcit de casa părintească, dar Dumnezeu, Părintele nostru bun, iubitor şi iertător, nu ne condamnă, ci aşteaptă să ne întoarcem acasă şi să zicem cu părere de rău: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta… Iartă-mă, ajută-mă… căci voiesc din nou să fiu fiul Tău”. Un act sincer de căinţă dovedeşte fiecare creştin prin rugăciunea rostită înainte de Sfânta Împărtăşanie: „Cel care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1,15)

O astfel de spovedanie cere să ne cercetăm conştiinţa cu mare grijă ca nimic rău şi otrăvitor să nu mai rămână înăuntrul nostru. Scormonind sufletul în adânc vom constata cu amar că adeseori îmbrăcăm masca aparenţelor condamnabile. Sub masca dreptăţii şi sincerităţii se ascunde răutate şi ipocrizie; sub masca dreptăţii şi smereniei evlavioase se ascunde nedreptatea, mândria şi dispreţul, setea de mărire deşartă şi parvenire, sub perdeaua cuvioşeniei şi a binefacerii se ascunde necredinţa cea mai urâtă, interesul şi egoismul feroce.

Dacă în faţa oamenilor ne putem masca în diferite chipuri, nu putem face acest lucru în faţa lui Dumnezeu, dacă credem în El, căci El ne cunoaşte toate tainele, chiar şi pe cele viitoare le vede ca în prezent. Nimic nu este ascuns, ca să nu se vădească, până şi perii capului nostru sunt ştiuţi” (Mt. 10,30)

Înaintea lui Dumnezeu, în Taina Spovedaniei, să ne deschidem larg porţile sufletului ca să-l spălăm de orice păcat, că vameşul şi fiul pierdut, să-l facem cât mai curat şi luminos.

Aşezând Taina Sf. Spovedanii în Biserică (Mt. 16, 19), Domnul Iisus Hristos a dat Apostolilor şi urmaşilor lor puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, care doresc împăcarea cu Dumnezeu.

Penitentul trebuie să ştie că mărturisirea o facem lui Dumnezeu, nu duhovnicului care o ascultă, şi orice destăinuire rămâne secretă şi sigilată. La duhovnic, credinciosul trebuie să vină cu toată încrederea că se tămăduieşte de toată neputinţa şi boala sufletească şi trupească, ce sunt urmări ale păcatului. Duhovnicul se bucură când vede că un suflet nu este rătăcit sau că s-a îndreptat de la ultima spovedanie, a ţinut canonul şi are curajul să ia lupta cu răul, având conştiinţa trează şi dorinţa de sfinţenie. Dar Duhovnicul se întristează – ca om – când vede că penitentul vine la spovedanie nepregătit şi indiferent, şi mărturiseşte aceleaşi păcate, nefiind singur nici de împlinirea canonului. Întristarea creşte când el vede superficialitate şi vine la spovedanie doar dintr-un obicei, fără voinţă fermă de îndreptare.

Este de mare importanţă să se ştie că în faţa scaunului spovedaniei, diavolul este mai activ ca totdeauna, ne atacă cu două mari ispite: cu uitarea şi cu ruşinea de a mărturisi păcatele, motiv pentru care penitentul nu se bucură de roadele spovedaniei, aşa cum ar fi de dorit. Pentru a nu avea ruşinea, trebuie curaj ca să învingem orgoliul din noi, orgoliu sau mândria, care este păcatul diavolesc din care izvorăsc toate păcatele. El este o piedică uriaşă în calea mărturisirii sincere, pentru că nu ne lasă să mărturisim duhovnicului adâncul păcatului din noi, să simţim durere şi să-l smulgem cu hotărâre. Orgoliul ne opreşte să ne recunoaştem păcatele şi să e căim sincer pentru ele, face să le tăgăduim, să le micşorăm pe unele, iar pe altele să le recunoaştem ca expresii vagi, care nu spun nimic, ci umplu timpul cu mărturisirea goală şi fără efect pozitiv. Orgoliul arată că nu dorim să ne împăcăm cu Dumnezeu, că ne iubim pe noi exagerat, suntem egoişti, ne credem perfecţi şi nu avem nimic de corectat în viaţa religios-morală. Orgoliul arată că iubim mai mult lumea plăcerilor vinovate decât pe Dumnezeu şi viaţa curată pe care o aduce harul său.

Ori, împăcarea cu Dumnezeu o câştigăm numai dacă îl iubim pe El din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată inima noastră (Mt. 22, 37).

Aceasta este iubirea absolută care cere să rupem legătura cu păcatul de orice fel, şi cu izvorul său. Din acest motiv, cel dintâi lucru pe care ni-l cere Dumnezeu în Sf. Spovedanie, este să ne smerim, să ne căim, să ne plângem păcatele ca şi fiul pierdut, ca să primim iertare de la Dumnezeu. Cu cea mai profundă evlavie şi cu lacrimi în ochi să rostim ca şi acest fiu rătăcit: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta… (Lc 15, 18), să rostim plângând ca şi psalmistul David: „Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta (Ps. 50, 1).

După mărturisirea păcatelor, duhovnicul recomandă canonul potrivit, ca medicament pentru tămăduire. Canonul nu este o pedeapsă dată de preot şi nu trebuie înţeleasă aşa. Canonul poate fi considerat ca un leac vindecător, care vindecă şi îndreaptă, dar este şi un timp de îndreptare, este un timp de vindecare a rănilor sufleteşti, provocate de urmele păcatelor. Canonul este un timp de căinţă, de părere de rău, de meditaţie şi de cercetare a vieţii noastre spirituale. Este răgazul pe care ni-l facem de a ne uita înapoi şi de a privi urmele pe unde am călcat.

Canonul nu este obligatoriu pentru fiecare creştin care se mărturiseşte, el depinde de păcatele fiecăruia. Pentru păcatele grele, canonul este obligatoriu, ţinând cont de cele poruncite de Sf. Părinţi prin canoane.

Nu e deloc uşoară hotărârea duhovnicului pentru fiecare caz în parte, fiind chiar obligat să oprească în unele cazuri penitentul de a se împărtăşi o vreme, toate în lumina dragostei şi dorinţei de a fi cu adevărat părinte, ţinând cât mai aproape pe fiecare, nu să-l îndepărteze.

După mărturisirea păcatelor şi împlinirea cu stricteţe a canonului, suntem datori să începem o viaţă nouă, să sporim în fapte bune, să încredinţăm timpul şi sufletul proniei lui Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim de harul de a sluji cu vrednicie Sf. Liturghie, sau de a primi ca rod Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Preot paroh Mileşan Constantin

Cu ocazia cercului preoţesc al preoţilor din municipiul Bistriţa, ţinut în demisolul bisericii în construcţie al parohiei Sf. Ilie de pe peste podul Budacului, aprilie 2010.

Protopop,

USR-PLUS

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]