SFÂNTA GLIE A ŢĂRII

-poemul Unirii-
De la mândri traci,
Burebista şi Decebal ne-au lăsat
Un neam mare de geto- daci
Pe–al cărui pământ existăm neîncetat.
Ţărişoare Româneşti,
Toţi străinii v-au ,,pohtit’’:
De la plaiuri ardeleneşti
Ce sub talpa austro-ungară s-au chinuit,
La cele din sud de Carpaţi,
Dar mereu locuite de aceiaşi fraţi ,
Unde Basarab I strânse oaste-n jur
Şi-nvinse la Posada pe Carol Robert de Anjou.
Nici Mircea cel Bătrân nu avu odihnă,bine ,
Trebuind să-şi apere ţara de turci şi la Rovine.
Şi Ştefan –Măritul voievod
Care în zeci de lupte-şi purta oastea ,
Apăra tihna moldavului norod ,
Hăcuind lifte păgâne ce-aduceau năpasta .
Pe urmă, Mihai Viteazul-Întâiul
Întregitor de neam român,
În visul aşteptat uni şi Ardealul,
Dar mişeii nu-l voiau stăpân.
Cu stindardul unirii în suflet
În ianuarie ’859,făcură înc-un pas
De-ntregire a gliei strămoşeşti
Electorii din Bucureşti
Mai reţinuţi în cuget,
Dar presaţi trei zile de popor
Au ales tot pe Cuza al Moldovei,domnitor
Peste o Românie c-un singur drapel-tricolor.
Şi transilvănenii,cu simţire
Continuat-au în creuzetul inimii
Să fiarbă molcom dor de alipire
La Ţara-Mamă,ei botezându-şi copiii
În aceeaşi românească limbă
Şi-n alese straie înflorate,de duminică.
Doar în ’918 veniră zilele de măreţie
Când o Basarabie şi-o Bucovină
Ne-aduceau în ochi luciri de semeţie.
Ele,sub stema regatului au venit
Lujeri la ai crinului tulpină
Şi-o horă de unire au învârtit
Pe marea glie străbună.
Sute de ani au întreţinut fraţii
Clocotul ce-a revărsat
Pe sfânta Câmpie a Libertăţii
Toată nădejdea ce ardelenii au adunat.
Şi românii în acelaşi an laolaltă,
Tot la Alba s-au unit
La-ntâi Decembrie; ca altădată,
Străbuna glie şi-au întregit:
În România Mare- gând năzuit ,
Stat recunoscut pe-a lumii hartă;
Astfel, Marea Unire s-a înfăptuit.
Cu bucuria visului împlinit
Bat clopotele Albei,prelung,
Ecoul lor stăruind îndelung.
Şi sub rege-Ferdinand-Întregitorul
Începe cu nădejde, viitorul!
Dar năpasta nu ne-a ocolit
Şi după,doar un scurt răgaz
Ca vijelia s-a pornit războiul
Ce rupea al omenirii zăgaz.
Cu dureri adânci suspină
Românul în pasul său
N-are cui of-ul să-i spună
Decât lui bunul Dumnezeu.
Poate s-a-ndura odată
De-acest popor prea urgisit
Să-i şteargă lacrima ce-adastă
Într-al genei colţ înţepenit .
Ţara aceasta minunată
E mereu la ochi înrourată
Că , de pe salba mărgărită
Două perle-lipsă o lasă ne-ntregită !
Dar PÂNĂ CÂND ?
Stăruie la patrioţi în gând.
De ce cârmacii,toţi o spun ,
S-au oprit la jumătate drum
Şi n-au întregit şiragul
La momentul oportun?
Am rămas aşa să ne-amăgim
Peste Prut,c-un pod de flori
Atunci când împreună vrem să fim
Şi cari se ofilesc pân-a doua zi în zori.
În vest putem călători ,
Netrebuindu-ne paşaport ,
Dar la cele două surori ,
Fără el , treci Prutul doar mort !
Dar va veni şi timpul
Când un singur tricolor-drapel
Va găsi momentul
Să fluture spre azurul-cer .
Şi atunci , glia Daciei străbune
Va încolţi seminţele
De bucurii aşteptate
Să dea roade bune
Spre a ne împlini dorinţele .