Sever Ursa: Sunt născut la înălţime, din neamul Cătunenilor

Dum, 03/12/2017 - 14:28

Rep.: - Domnule Sever Ursa, aţi împlinit o frumoasă vârstă. La mulţi ani, gândurile noastre bune. Cum a fost marcat evenimentul de către cei de lângă dumneavoastră?

Sever Ursa: - Sunt fericit că la această vârstă pot mărturisi că trăiesc într-un sat al cărei străvechime şi frumuseţe este cunoscută deja, Maieru, nume de legendă, nume pastoral, nume care a adus în ultimul timp un suflu nou în cultura colţului nostru de ţară. Le mulţumesc pe această cale foştilor mei elevilor pentru faptul că m-au ascultat întotdeauna, şi pe vremea gramaticii, şi pe vremea „Cântării României”. Pentru noi este deosebit de important să putem declara că avem o revistă, cu un nume şi supranume dat de Liviu Rebreanu însuşi – „Cuibul visurilor” – o revistă care nu a avut pretenţii prea mari de la început, dar încetul cu încetul şi-a regăsit un drum propriu, o personalitate aparte şi mai ales o frumuseţe aparte. În numele lui Rebreanu toate se citesc frumos şi cititorii au simţit acest lucru şi ne-au sprijinit. Întâmplările povestite de Liviu Rebreanu ne-au afectat foarte mult şi pe noi, cei care trăim, învăţăm sau cântăm pe aceste meleaguri pe care a trăit Liviu Rebreanu. Îmi amintesc de un percept al său: „Niciodată în viaţă să nu porneşti la drum fără încredere şi fără simţul biruinţă. În acelaşi timp răbdarea să-ţi fie călăuză în viaţă”, fapt care ne-a călăuzit şi pe noi într-o oarecare măsură. Noi trăim într-un judeţ plin de biruinţe, de izbânzi culturale, care l-au ajutat să depăşească drumeţia peste hotare. Prima noastră drumeţie peste hotare a fost la Zakopane, Polonia, unde am câştiga „Toporaşul de aur”. Dacă mai trebuie vreo unealtă printre cele care există astăzi în muzeul nostru, de lemn, de fier, de oţel, iată, a venit una de aur. Ne-am bucurat când am primit această medalie de aur. Îmi amintesc de o întâmplare mai hazlie. Când ne-am pregătit 45 de persoane să plecăm la Zalopane, în Polonia, în 1978, nu credeam nimeni că o izbândim. Aveam un coleg la Ministerul Culturii, la Bucureşti, care ne-a ajutat foarte mult. O lună de zile ne-am pregătit zi şi noapte. Am reuşit să ridicăm acest ansamblu la un grad de performanţă cum nici nu ne gândeam. Nimeni nu de prea dădea crezare pentru că eram o comună izolată – cum îmi place să spun „Ion de la margine” – şi nimeni nu avea încredere în noi. Atunci i-am rugat să asculte o poveste. Ansamblul s-a pregătit într-o joi dimineaţa, ne-a condus la gara de la Ilva Mică o singură femeie, femeia de servici. Nici primăria, nici judeţeana, niciun fel de autoritate politică sau culturală n-au catadicsit atunci, n-aveau timp să ne însoţească. Când au auzit că Maieru a câştigat cea mai înaltă medalie – „Toporaşul de aur”, la sosirea lor în Gara Beclean nici n-a mai încăput lumea. Aproape toţi conducătorii comunali, judeţeni, oameni sus puşi era acolo. În seara de 11 septembrie 1978, parcă acum trăiesc acel moment, când conducătorul festivalului de la Zakopane, marele etnolog şi marele critic muzical Roman Reinfuss, care vorbea limba română, când a motivat acordarea marelui premiu, a ţinut următorul discurs: „Dragii mei, avem în faţă o echipă de la munte, dintr-un sat de munte, care are o extraordinară melodie, o melopee aproape antică, inimitabilă, (era vorba despre melodiile „Cununii”) care este, în acelaşi timp, o melodie sfântă şi voi dacă aţi păşi numai în costumele voastre, numai să păşiţi pe trotuarele apusene, şi pe pasul vostru aţi câştiga întâi, darmite când începeţi să şi dansaţi, să şi cântaţi”. Am adus acasă „Toporaşul de aur, este acolo în muzeu, şi povesteşte vizitatorilor această izbândă a noastră de atunci. Nu întotdeauna cu bucurii, pentru că nu toată lumea înţelegea la fel.

Rep.: -Vreau să ne întoarcem pe uliţa satului şi să ne spuneţi dacă v-aţi născut la Maieru, aţi copilărit acolo?

Sever Ursa: - Eu sunt născut la înălţime, pe cea mai înaltă Măgură din judeţ unde locuiesc oameni. M-am născut în 1932 şi la început am crezut că asta este toată lumea, tot ce vedeam de acolo, de sus, un pământ excepţional, cu oameni excepţionali. Mă trag cu bucurie din acei bărbaţi şi acele femei de neam român care aproape toţi au trăit 100 sau peste 100 de ani. În acea zonă locuieşteneamul Cătunenilor, s-a făcut chiar şi un film „Nemuritorii”, făcut de tânărul regizor Ovidiu Georgescu din Bucureşti, care a reuşit să redea foarte bine viaţa de acolo.

Rep.: - Cum a ajuns acest regizor să facă acel film?

S.U.: - A citit un reportaj foarte bun făcut de un foarte bun scriitor bucureştean, Iftimie Nesfântu. El a scris un scenariu foarte frumos pe care l-a găsit Ovidiu Georgescu, care m-a sunat şi mi-a spus că vrea să mă cunoască, dar mai ales vrea să cunoască acea Poiană a Soarelui de care se vorbeşte atât de frumos întotdeauna. Am fost, aşadar, copilul acestui minunat, împărăteşti aş putea spune, peisaj carpatin românesc şi m-am bucurat, ca atare, de tot ce am putut acumula de mic. Îmi plăcea natura, cerbii, căprioarele, cucii, toate celelalte sălbăticiuni: lupii, urşi. Era o Poiană a Soarelui care aducea cu sine mereu bucurie vizitatorilor. Şi acum, întotdeauna cînd merg mă bucur. Am fost să-mi vizitez mătuşa, ultima din cele opt mătuşi, care are 99 de ani, Cătuna Augustina. Am găsit-o cântând, am găsit-o rugându-se şi am găsit-o zâmbind şi aducându-şi aminte precis de unele lucruri din familia noastră. Cununa acestor opt fraţi s-a rupt însă de vreo zece ani şi în aceşti zece ani au sfârşit cu toţii. Peisajul, oamenii, istoria locului sunt deosebiţi. Datorită părinţii mei care au fost mari cititori, şi toţi Cătunenii au avut bibliotecă şi abonamente la ziar, este o plăcere să discuţi cu ei. Oamenii se întrebau: Când au timp aceşti oameni să citească până şi „Ziarul călătoriilor”, care era pe atunci un ziar cunoscut în acest circuit transilvan. Dar iată că au găsit timp, au găsit timp şi s-au autoinstruit şi i-au minunat pe toţi cei care i-au vizitat acolo. Asta a fost prima mea şcoală de care îmi aduc aminte, şcoala unchilor şi a mătuşilor, şcoala ţăranilor viguroşi de acolo care ţineau minte colinzile, cântecele haiduceşti. Cântau în aceeaşi măsură şi o priceasnă frumoasă şi un cântec de laudă pentru Tudor Vladimirescu, pentru Horia şi pentru Cloşca.

Rep.: - Vreau să ne spuneţi o amintire a copilului Sever Ursa de acolo, de acasă.

S.U.: - Sunt multe amintiri. Am plecat de la Poiana Cătunenilor pe jos până la Năsăud, într-o zi de primăvară, adică 30 de km. La ora 2 am pornit cu tata. După război, în 1945 nu existau nici poduri de cfr sau de drum care să fie uşor de trecut. Am trecut prin Someş sufulcaţi până la brâu, şi am ajuns la Năsăud la ora 9 dimineaţa. La ora 10 începea examenul. Am mers la Năsăud la examenul pentru clasa a IV-a. Aveam atunci 13-14 ani şi am început Liceul Pedagogic. Am avut bucuria să studiez cu profesori excepţionali, care la rândul lor se trăgeau din excepţiile năsăudene. Am avut profesori celebri, cum ar fi profesorul Vasile Bichigean, care cunoştea mai multe limbi europene. Cu el am învăţat prima dată limba latină. Stăteam în faţa liceului pe o bancă. Tatăl meu, cu desagii pe umăr, stătea un pic mai în drum şi aştepta cu nerăbdare, să vadă dacă ştiu. Vorbise ceva cu lingvistul Bichigean despre mine. N-am ştiut ce vorbesc pentru că eram timid atunci, şi timid sunt şi astăzi. M-am apropiat de el şi m-a întrebat: „Ce ştii tu din limba latină?”. Am văzut atunci că chipul tatei îşi schimbă culoarea, se întreba dacă voi ştii să răspund sau nu. I-am spus: ştiu „Pater noster”. S-a uitat la mine şi mi-a spus: ia, zi-mi. Şi a rămas uimit că eu, în costumul meu de ţăran, cu opincuţe şi cu suman, ştiu „Tatăl nostru” în limba latină. S-a dus la tata şi l-a întrebat cum îl cheamă: Tatăl meu i-a spus – Augustin şi pe băiat Sever. I-a spus tatălui meu: „Voi, după nume, sunteţi latini. V-aţi crescut foarte bine copilul dar e puţin timid. Face-ţi ceva să nu mai fie aşa de fricos”. Tatăl meu a zis atunci: Să nu vă miraţi, am venit 30 de km pe jos. Am poposit doar la Fântâna Vărării să mâncăm ceva mălai şi până la Năsăud nu ne-am oprit. Tatăl meu şi-a dorit să aibă copii pregătiţi. Regretatul meu frate, Victor, pe care ţin să-l evoc aici pentru că doar pe el l-am avut frate, a fost un om de excepţie, a fost doctor în Drept la Cluj. Din păcate a trecut la cele veşnice în urmă cu trei ani. Şi el a învăţat la fel de bine ca şi mine, dacă nu mai bine, deşi am fost coborâtori din munţi şi bolovani, cum ar spune un poet ardelean, dar am înţeles că trebuie să muncim şi să ne pregătim, să muncim de două ori sau de trei ori mai mult ca alţii. Înainte de a-l avea pe Rebreanu în minte, am avut bucuria să aud, de la cei care l-au cunoscut pe Liviu Rebreanu, înainte de a ne refugia în 1940 în Moldova, am învăţat două cuvinte de la Rebreanu: răbdare şi încredere. Toată viaţa am pus înainte aceste două cuvinte. Şi Dumnezeu mi-e martor în această zi însemnată pentru mine, să-mi amintesc de această învăţătură de la Liviu Rebreanu, pe care tata l-a cunoscut. În refugiul din 1940, am trecut peste munţi, cu cât a putut încăpea pe spinarea a doi cai, şi ne-am dus la Dorna. Acolo, la Dorna, am avut primul contact cu o altă lume decât cea a Cătunenilor. Am urmat Liceul „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc. Dar au urmat necazurile: foamete, persecuţii, pentru că refugiaţii nu erau întotdeauna bine primiţi. Îmi era dor de casă, îmi era dor de piscurile mele, de izvoarele mele, de tot ce am avut frumos şi liber acolo de unde am coborât în lume. Dar au trecut toate.

Rep.: - Se spune că oamenii buni au pe pământ vârste înaintate. Înseamnă că toţi cei din familia dumneavoastră au fost oameni buni, oameni credincioşi, oameni iubiţi de Cel de Sus, oameni care şi-au cinstit păinţii. Ce sfat v-a dat mama când aţi plecat la şcoală?

S.U.: - A spus cam aşa: De fiecare dată, dragii mei, să nu-l uitaţi pe Dumnezeu. El este cu voi întotdeauna, peste tot, chiar dacă sunteţi mai sărăcuţi, să nu vă fie teamă că Dumnezeu dă minte şi celor bine îmbrăcaţi, dar şi celor mai sărăcuţi. Mama a avut o memorie fantastică, ştia şi cânta o sumedenie de cântece. A avut un dar de a povesti pe care nu l-am avut niciunul dintre cei doi urmaşi. Mama a fost o sfătuitoare extraordinară. Era cusătoreasă de motive naţionale, copia frunzele şi florile pe pânzăturile şi pe piepţii ei. I-a plăcut foarte mult să înflorească cămăşile. Tata, pe lângă agricultură, a învăţat şi meseria de cojocar. De fapt, toţi unchii mei, pe lângă meseria de agricoltor au avut şi câte o altă meserie. Cojocarul Augustin Ursa a avut o reputaţia de bun meseriaş. Era dârz şi astfel şi-a atras duşmănia unor oameni care furau gospodăria colectivă de la Ilva Mare şi, nici mai mult, nici mai puţin, pentru această îndrăzneală de frondă i s-au dat pedepse grele. Mama a avut duioşie, tata vitejie, iar eu şi fratele meu o anumită dârzenie, adaptabilă cu timpul şi toate cele care mai sunt de dus în spate.

Rep.: - Domnule profesor Sever Ursa, când tatăl dumneavoastră avea 75 de ani, ce spunea copilul despre tatăl lui?

Sever Ursa: - Ce spun toţi copiii. Că este imposibil să ajung mai bătrân ca tata. Un mare lucru în succesul oricărui intelectual, indiferent că lucrează la ţară sau la oraş, este familia. Nici nu se putea închipui la noi în casă sau la noi în familie ca femeia să fie pe locul doi. Mama era prima, bunica era prima. Am învăţat de la ele extraordinar de mult. Astăzi, soţia mea, fostă învăţătoare pensionară, o femeie cu talent care ani de zile a fost solistă la Ansamblul „Cununa Maierului”, doamna Doina, ansamblu înfiinţat în 1964, trecând de la faza de simplu spectacol al „Cununii de grâu”, la faza de ansamblu folcloric care avea piese de două ore – cântece, dansuri – şi piese care durau 45 minute sau o oră. Cu astfel de spectacole ne-am prezentat în ţară şi străinătate. Pentru noi, mama şi tata au fost idealuri de frumuseţe sufletească. Nu puteam crede altceva. Soţia Doina a fost o învăţătoare extraordinară, în acelaşi timp casnică, cunoscătoare a unei meserii de foarte mare folos, şi anume luxaţii şi fracturi, meserie care mergea pe neam, din nema în neam de acum 200 de ani. În istoria locală, Vercioaia, care a fost nume de ocară, dar care după aceea s-a transformat în renume. Fiica Vercioaei ştia foarte bine să vindece. Avem în muzeu două registre în care sunt peste 2000 de semnături numai a celor vindecaţi la Maieru. Iată o strălucită faţetă a familiei. În acelaşi timp, frumuseţea comportării mamei şi al tatei în societate au fost exemple extraordinare. Nu pot decât să-mi amintesc de sfaturile lor. Şi acum când citesc un clasic sau un moralist deosebit, gândul îmi zboară la tata şi la mama care, fără şcoală prea multă, aveau această moralitate a poporului român, care n-a fost întrecută nici de cele mai mari şi cele mai filozofice popoare ale lumii. Acest popor, îmbrăcat în haine de in şi de cânepă, a ştiut să judece şi să-şi facă o înţelepciune a lor. Cine crede că a terminat de învăţat, putea să nici nu înceapă. Cine nu iubeşte trecutul nu este un patriot – spune Eminescu. Toate acestea sunt extraordinare învăţături, pentru care ne-ar trebui luni de zile să le putem epuiza.

Rep.: - Domnule Sever Ursa, pentru dumneavoastră ce reprezintă „Cuibul visurilor”.

Sever Ursa: - „Cuibul visurilor” reprezintă, în primul rând, un cuib al visurilor. Pentru că acum aproape totul decurge din „Cuibul visurilor”. Avem o revistă, avem formaţiile artistice, avem un muzeu, poate două, care s-au făcut cu trudă. Pentru mine „Cuibul visurilor” reprezintă, probabil, înălţimea cea mai mare a sufletului românesc ridicat şi cultivat în această revistă. Lumea lucrează cu seriozitate la ea, o priveşte cu dragoste. Noi suntem cei care trebuie să dăm neapărat ştafeta mai departe. Şi o facem cu plăcere şi vom răspunde la solicitări. Vom rămâne aceeaşi colaboratori ai primarului nostru, care este un neam de cântăreţ şi, în acelaşi timp, cum a spus şi Icu Crăciun, un om al culturii, care a fost mereu cu noi şi s-a implicat în toate. Nu vream să-l lăudăm pentru că aşa este obiceiul, dar când omul face ceva şi simţi personal ajutorul lui, trebuie să spui lucrurilor pe nume.

Rep.: - Cu siguranţă, „Cuibul visurilor” reprezintă şi acea localitate în care familia dumneavoastră a trăit şi trăieşte în continuare prin dumneavoastră şi prin moştenitori. Să dea bunul Dumnezeu ca în acel „Cuib al visurilor” să vă găsim cel puţin până la centenar, să ne deschideţi acel muzeu pe care l-aţi înfiinţat şi să ne primiţi întotdeauna cu dragoste.