Se conturează la Bistrița-Năsăud o exegeză etnoculturală monumentală

Mă refer la „Cultura tradițională imaterială românească din Bistrița-Năsăud”, autori Vasile V. Filip și Menuț Maximinian. E o trilogie, din care au apărut deja două volume, sub egida Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, prin Centrul de Cultură al județului: În 2012 vedea lumina tiparului întâiul tom, dedicat „Riturilor de trecere” și, spre sfârșitul anului trecut, al doilea: ”Sărbătorile ciclului social și calendaristic sau Munci și zile în ținutul Bistriței și Năsăudului”. Va urma volumul dedicat literaturii populare: poezie epică și lirică, proză, paremiologie (deși inserții de acest gen se găsesc, inevitabil, și în cărțile anterioare).
Autorii au ales în capul formidabilei lor fapte un moto din faimosul Horea Bernea, în finalul căruia e o frază avertisment, provocatoare, acaparatoare, atât pentru cercetătorul de specialitate, cât și (sau mai ales?) pentru cititor: „Dacă omul actual va înțelege cât de sărac este în comparație cu strămoșii săi, va fi un câștig enorm pentru el.” Căci așa, continuu eu, va începe să cunoască frumusețea și bogăția zămislite de înaintași. Și asta vor cei doi cercetători: să ne îmbogățească sufletește, spiritual, moral, să ne întărească existența și prețuirea pentru strămoși, să ne lărgească deschiderea spre frumusețea vieții.
Ei si-au gospodărit cele 584 de pagini, în funcție de trebuințe și, presupun, optând pentru sezoanele față de care poartă, intim, o mai mare afecțiune; dar… frățește: Vasile V. Filip investighează „Sezonul rece” – de la Sâmedru (26 oct.) la sărbătorile primăverii timpurii (sintagma îi aparține) - Buna Vestire, 25 martie; iar Menuț Maximinian preia „Sezonul cald” – de la Sângeorz (23 aprilie) la Sfânta Paraschiva (14 oct), având, desigur, ca nivelul cel mai înalt sărbătorile pascale.
Această lucrare e genul acela de alcătuire amplă din care rămâi cu folos indiferent ce pagină deschizi (ceea ce nu înseamnă că totul nu e elaborat coerent, fluent). Voiam să spun: frazele au valoare intrinsecă, fiecare pasaj, pagină îți dezvăluie (sau îți certifică) semnificația, simbolul unui obicei, a unei practici, a unei mentalități din vremi trecute.
Iată, să facem o experiență împreună (mă refer la op-ul recent apărut): Deschid la paginile 262-263 – capitolul „De ziua păcălelilor”. Obiceiul ar deriva (pentru nu puțini cercetători) de prin sec. al XVI-lea, ca urmare a trecerii de la calendarul iulian la cel gregorian „când începutul noului An a trecut de la 1 aprilie la 1 ianuarie, ceea ce ar fi determinat condiția de păcăliți a celor rămași pe stil vechi”. Și, conchide Vasile V. Filip, „farsa în planul relațiilor interumane ar avea repercusiuni în planul fertilității vegetației și a fecundității animale.” Rețin, în acest sens , și două aspecte din mentalitatea străbunilor noștri: Bărbatul însurat la 1 aprilie „va fi sub semnul papucului nevestei până la sfârșitul vieții”; dar copilul născut la această dată va avea noroc pe toate planurile (cercetătorul îl invocă , pe bună dreptate, pe Octavia Goga).
Sau, iată, la pagina 388: De Rusalii, la Dumbrăvița, după ce Menuț Maximinian descrie ieșirea în câmp a preotului și a sătenilor, face observația că procesiunea aceasta seamănă cu cea din ziua Bobotezei, când se merge la malul pârâului. Și își încheie pasajul considerând că: „Slujba religioasă și actul simbolic de sfințire a țarinilor sunt resimțite în memoria colectivă ca acte pozitive, menite să alunge, alături de manifestări de sorginte magică, lucrăturile răului, că „tăt răul poate fi stârpit dă sfânta cruce și dă apa sfințâtă”.
O asemenea impresionantă strădanie etnoculturală înseamnă o seamă de componente tehnice și de elaborare. Numai pentru vol. II, Vasile V. Filip și Menuț Maximinian au parcurs 122 de lucrări de specialitate, reviste, memorii, sinaxare, până și texte beletristice; au luat în seamă răspunsurile celor 27 de elevi/studenți care au participat la chestionarele întocmite de Ion Mușlea, privitor la obiceiurile calendaristice; au cercetat 56 de lucrări de licență/diplomă din care s-au extras informații; s-a stat de vorbă cu 56 de informatori (Dumnezeule, ce securistic sună!) privitor la problematica studiată, intervievați din 2011 până în 2014 (născuţi între 1909 – 1963). Apoi, redactarea – în urma analizelor, selecțiilor, a aplicării unor principii consacrate în domeniu; asigurarea unei fluențe, coerențe în elaborarea capitolelor; simț al măsurii, enunțuri cumpănite pentru probleme/situații delicate. Și câte și mai câte!
(Apropo de „câte”: Pe parcursul celor aproape trei ani de muncă la vol. al II-lea, cei doi truditori au făcut sute de fotografii, dintre care au încredințat tiparului doar… 253 – le-am numărat, cu răbdare și plăcere).
Încât, dacă apare vreo inadvertență, aproximație, incoerență, omisiune, eventual naivități, acestea țin de zona inevitabilului, firescului. Să luăm un caz:
La „Teme și motive arhaice din colinde” Vasile V. Filip inserează o colindă străveche culească din Breaza, din care rețin (dintr-un motiv aparte) versurile:
„ – Du-te, fată, și te culcă
În patul lu frate-tău!
- Acolo nu m-oi culca,
Patu-i pus cu perini multe
Și miroas-a coite multe.”
Cuvântul „coite” îi provoacă nedumerire cercetătorului, încercând o aproximare: „coite” = „acuplare?” – se întreabă domnia sa, avansând ideea că ar fi o incipiență a incestului. M-am interesat și mi s-a spus că vocabula „coite” are accentul nu pe „i” ci pe vocala „o” din diftongul „oi”. Ei bine, în vechimea acelei zone acest cuvânt, pronunțat astfel, însemna: femei de moravuri ușoare, iubărețe extraconjugal. Abia așa (cu accentul căzând pe diftong), versul își păstrează aceeași măsură prozodică cu versul anterior. Ș-apoi, în latină, cuvântul „coitus”, însemna, printre altele: întâlnire tainică. (Dar să considerăm că un astfel de pasaj e doar o paranteză, o notă de subsol la această exegeză admirabilă).
Volumul în discuție (cum, de altfel, și anteriorul) e tentant la lectură și pentru nu puținele pagini de o structură narativă (în fond, un obicei, să zicem, îl povestești, nu? și are un fir epic, e drept, linear, fără tenta de subiectivitate a unei ficțiuni). Deci, dincolo de rigoarea științifică în abordarea amplei problematici, se întâlnesc și pagini în care se povestește, se dialoghează.
Cred că trilogia va fi un fel de Biblie pe care o deschizi în funcție de anotimp, de starea sufletească, de faptele semenului tău, în finalul scurtei ori prelungitei lecturi nu vei spune „Amin!”, ci vei îndrepta un gând de mulțumire către cei doi…„evangheliști”. Chiar și până atunci: Mulțam, Vasile V. Filip și Menuț Maximinian!