Şarpele albastru – o carte perenă

Veronica Oşorheian

„După 26 de ani de la apariţia romanului acesta,
iată un exemplar descoperit în tolba uitării,
pe care i-l ofer cu mult drag colegei mele întru condei,
Veronica Oşorheian.
O, tempora !
Cornel Cotuţiu
Beclean, de Ziua Crucii, 2015”

Un asemenea autograf, nu numai că te onorează, dar te şi îndeamnă la lectură. Mai întâi pentru că oricare dar oferit sau primit este o bucurie, apoi acel interes pentru ce conţine cartea şi ce informaţii noi poţi descoperi.
Citim pe pagina a şasea a romanului „Şarpele albastru” următoarea dedicație: „Pentru acea fervoare a prieteniei şi creaţiei, care s-a numit timp de şase ani Cenaclul <>”.
Prin urmare, romanul „Şarpele albstru” poate fi considerat, mai întâi, un dar pentru membrii cenaclului amintit, sau, de ce nu, chiar un dar pentru oricine ştie ceva sau este interesat să afle ce a fost Cenaclul Saeculum, activ între 1980-1986, în oraşele Dej şi Beclean.
Pentru a înlesni acest lucru, spicuim, doar în treacăt, din articolul semnat de Victor Ştir, în Mesagerul din 09.06.2007, referitor la volumul „SAECULUM, dincolo de nostalgii (Antologie a scriitorilor şi artiştilor plastici saeculişti, realizată de Cornel Cotuţiu)”, volum apărut la Editura “Eikon” din Cluj-Napoca:
„...Metodic, Cornel Cotuţiu începe cu sensurile latinescului saeculum - timp, generaţie, epocă, perioadă, spirit al veacului, din care se pot selecta, cele acoperitoare pentru ceea ce a fost cenaclul cu acelaşi nume, activ între 1980-1986, în oraşele Dej si Beclean. Un cenaclu al scriitorilor fără vârstă de atunci, care au <> la deviza lui Radu Săplăcan (<> al grupului) - <>, alături de <>, aşa cum îşi aminteşte, într-un text extrem de lucid - <>, Zorin Diaconescu, deschis la o evaluare din mai multe unghiuri de vedere a ceea ce a fost cenaclul. În <>, Andrei Moldovan scrie: <>.
Bănuim că în această perioadă scriitorul Cornel Cotuţiu şi-a ascuţit şi mai tare simţurile, nescăpându-i aproape niciuna din apăsările vremii. Apăsări care trebuiau observate, cântărite, înţelese, lămurite şi consemnate, pentru ca cititorul să se dezmeticească din starea care părea să nu mai aibă sfârşit. Nu-i scapă scriitorului nici comportamentul pitoresc al celor din preajmă, căci romanul „Şarpele albastru” este plasat cu precădere în universul oamenilor descentraţi, dintr-un spital de nebuni, unde pacienţii sunt de toate felurile, comportamentul acestora configurându-se ca un spectacol tragi-comic. Mărătişul fostei învăţătoare, Puica Răspopita, este relatat de un bolnav, într-un haz suprarealist: „Raportăm: Fata fecioară Puica Răspopita, viitoare mireaasă, este cocoşată la piciorul stâng şi mirele ei Pişta hornarul e cocoşat la spate, deci nu vă putem scoate din războiul mondial la care ne-aţi supus, până nu ne veţi descocoşa”. Apoi, scrisorile expediate din spital se adresau: „Nănaşu Pompei, bloc... scară...” sau alte adrese aberante, din localităţi imaginare şi erau semnate cu expresii de genul „Mănâncă pîine cu unt şi ghiceşte cine sunt”. Un bolnav s-a rugat la toţi sfinţii să se facă bine şi pentru că nu s-a vindecat de boală a spart toate icoanele din biserică. Altul a tăiat nasturii de la un costum, i-a pus într-o pungă şi i-a îngropat într-un strat, pretinzând că sunt banii lui. De asemenea, să joci remi cu pacienţii şi să fii plătit, pe motiv că-ţi faci serviciul, nu era considerată modalitate terapeutică.
Peripeţiile „facerii şi desfacerii” romanului „Şarpele albastru” au dat bătăi de cap atât editorilor, cât şi „câinilor de pază ai organului de partid” din editură, unii sătui, şi ei, de atâtea recomandări absurde. Pentru autor, neliniştile au fost multe, apăsătoare şi năvalnice.
În Minerva, an I, nr. 1, ian. 1990 Mircea Opriţă consemnează: „(...) Sper să am cândva ocazia să relatez întreaga poveste, întregul calvar al acestui fruct literar năpăstuit, muşcat din toate părţile şi care şi-a făcut drum spre conştiinţa publică, trecând pe lângă catastrofă. Ca redactor, am urmărit drumul manuscrisului cu un sentiment alcătuit dintr-un amestec variabil de îngrijorare şi speranţă. Iar la un moment dat, se părea că opera avea să-şi câştige dreptul la existenţă în forma ei „pură”: se tipărise, mai avea nevoie doar de un dram de noroc spre a obţine, ..., „bunul de difuzare”. Păcălită până atunci „vigilenţa” de mare gardian al culturii, pe care şi-o asumase de mai mulţi ani Dulea, s-a revărsat din plin asupra volumului, asupra autorului, asupra editorilor implicaţi în publicarea acestei scrieri ce respingea condiţia înjositoare a şablonului falsificator.
În lupta care a urmat, omul puterii a avut mereu avantajul acestei puteri şi al metodelor împrumutate de la dictator. Rezultatele sugerează, <<în mic>>, dezastrul suferit de întreaga noastră cultură sub regimul terorii şi al deciziilor arbitrare: 30.000 de exemplare mărunţite cu ghilotina, aproape jumătate din hârtia altor 30.000 distrusă şi ea. (...)
Şarpele albastru, în versiunea difuzată, este un roman mutilat după „indicaţii preţioase”. Scene excelente au fost sacrificate, înlocuite cu altele care, deşi Cotuţiu s-a străduit să le compună în spiritul aceluiaşi profesionalism ce-i marchează restul creaţiei, reprezintă totuşi altceva. (...) O scenă amputată permitea personajului să se suie, în piaţa publică, deci în atenţia mulţimii, pe o statuie ecvestră. Obligat s-o refacă, mi-l pot imagina pe autor cuprins de sila care reduce gestul sublim la unul meschin, aproape parodic: în nedorita <> a lui Mihai Dulea, acelaşi personaj va călări simbolic un biet căluţ de lemn”.
Cele consemnate de Mircea Opriţă sunt confirmate şi de Cornel Cotuţiu, în Mişcarea literară nr. 1-2/2005: „Anul 1989 a fost cel mai greu din viaţa mea. Nu intru în amănunte, mă refer doar la avatarurile romanului meu Şarpele albastru. Se voise o izbândă, editorii de la Dacia i-au fixat (uluitorul acum) tiraj de 60.000 de exemplare, jumătate fusese deja tipărit şi, deodată, intervenţie fulgerătoare de la Cenzura bucureşteană: Stop! Securiştii descoperiseră că era o carte despre societatea bolnavă a socialismului multilateral dezvoltat. Au dat la topit cele 30.000 de exemplare deja tipărite, mi-au cerut să rescriu jumătate din roman (am acceptat, pentru că nu credeam că se va produce răsturnarea din decembrie), a fost multă tevatură între Bucureşti şi Cluj, între mine şi diferiţi „tovarăşi” şi, uite-aşa, a apărut un roman mutilat, terfelit.”
Pe coperta întâi, ca într-un dans ritualic, atât de asemănătoare - un cap de şarpe, prefigurat de „mânerul pompei de apă al cărui cilindru se înălţa de la pământ... uşor înclinat şi albastru” (p. 105) şi o mână cu degetele împreunate – pentru a explica ceva, pentru a convinge pe cineva. O mână ridicată atrage atenţia. Aşadar, şi coperta are o anumită semnificaţie – putând fi şi aceea de imbold la lectură.
Aflăm că cenzura l-a obligat pe autor să modifice patru din cele şase capitole ale romanului, pentru că realităţile vremii nu corespundeau cu normalitatea, ideea romanului fiind cea de lume închisă într-un ospiciu.
Cu toată „truda câinilor de pază”, romanul „Şarpele albastru” ne transpune în starea de inconfort şi revoltă, în trivialitatea unei existenţe mărunte şi aberante, într-o lume degradantă, fără remediu, care îşi consumă speranţele doar în stare de reverie. Naraţiunea se multiplică din toate direcţiile.
Aşa cum a rămas, cartea păstrează, totuși, multe secvențe ce oglindesc viciile regimului trecut; de pildă, priorităţile mai marilor de la primărie erau şedinţa de trasare de sarcini de la ora 7 şi plimbarea cu mâinile la spate pe străzi, la ora când „nu întâlneşti decât măturătorii”. Sau: la judeţeana de partid se raporta totul, încât şi pescarii căutau înecatul „la cerera organului”. Cenzura i-a impus scriitorului ca un securist să pună pe masă pulovărul, nu…revolverul; vocabula „nebun” şi sinonimele au trebuit să dispară din text; o pacientă va spune „astăzi sunt în formă” în loc de „astăzi sunt normală”; „ministru mort” a devenit „milionar mort”.
Chipurile elevilor seralişti au rămas „obosite, posomorâte, iritate”, deşi, în context prozastic, tineretul şcolar trebuia să apară în gesticulaţii zglobii, optimist, încrezător în „marile realizări ale regimului comunist multilateral dezvoltat”. Recoltele se culegeau cu elevii. „... Avem de cules dintr-o livadă cât Munţii Carpaţi”, „... însă cum au apărut elevii, au şi dispărut ceapiştii.” Elevii se mişcau de la o şcoală la alta în haos. După un „periplu” pe la alte şcoli, în cea din urmă, Manole Semeran se amestecă printre elevi, intră într-o clasă, primeşte loc la internat, intră la masă, primeşte cărţi şi profesorii descoperă că nu-i de-al lor.
Cununiile religioase se făceau pe ascuns, cu precauţie: „Tovarăşe naş, ... intri-năuntru, nu-ţi cere nimeni să-ţi faci cruce, eventual te scarpini pe pîntece sau ai o muscă pe frunte. Şi gata!”. Pregătirea sălii de nuntă ridica o serie de probleme. Dacă nu venea căruţa promisă de la CAP, cărai cele de trebuinţă, „de la oale la scobitori”, cu braţele. De asemenea, venirea pe lume a copiilor era planificată de regim.
Ţăranul nu înţelegea cum se pot cheltui atâţia bani pe nişte cărţi pe care le aşezi pe poliţe. Idealul ţăranului modern român era să-şi facă o casă impunătoare, cu etaj, cu turnuleţe, faianţă colorată şi garduri mari.
Pe motiv că „în biserică nu se fură”, practici mai puţin ortodoxe erau îngăduite de părintele Sebastian. Astfel, doamna Butcure cerea un leu de la un mirean, pe motiv că şi-a uitat banii acasă, şterpelea câte un leu din cutia cu lumânări ori punea în cutie o bancnotă de cinci şi lua rest de la 25.
Nu este uitat nici raiul copilăriei, cu jocuri inventate, cu porecle câştigate, cu nefericiri ca aceea de a nu-ţi putea procura „un briceag cu plăsele roşii din vitrina unei băcănii” – trăiri care, poate, rămân nealterate în memoria afectivă pentru toată viaţa.
Romanul „Şarpele albstru” este aglomerat de amănunte legate de întâmplări şi evenimente precum nunta ori înmormântarea, petreceri, episoade erotice, dar şi prin unele inserţii descriptive, toate alcătuind, în ansamblu imaginea unei lumi în prag de derivă.
Deşi a trecut atâta timp de la apariţie, romanul „Şarpele albstru” merită citit. Cititorul poate confirma spiritul de observaţie al unui scriitor consacrat şi poate compara vremurile.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5