ȘĂNȚEANUL ENEA GRAPINI COFONDATOR AL C. N. R. CENTRAL ȘI AL ROMÂNIEI MARI EROUL UITAT AL MARII UNIRI DIN 1918

S-a născut în comuna Şanţ (Rodna Nouă),judeţul Bistriţa-Năsăud, în familia Pamfiliu şi Lucia Grapini, o familie de intelectuali cu prestigiu în comună, devotaţi idealurilor naţiuni româneşti din Transilvania, Pamfiliu fiind Protopop greco-catolic și unul dintre scriitorii importanți ai Județului Bistrița-Năsăud din anul 1900.

După clasele primare în localitate, îşi continuă studiile la Liceul German din Bistriţa şi apoi la Liceul Maghiar din Gherla.

În anul 1915 îşi încheie studiile universitare la Institutul Politehnic Maghiar din Budapesta, cu specializarea de inginer arhitect-constructor.

Având, ca fiecare descendent al grănicerilor năsăudeni, o puternică ”genă naţională”, Enea Grapini frecventează cercurile studenţilor români din Budapesta, se implică în acţiunile acestora şi îşi face, ca şi ei, un ideal din obţinerea drepturilor şi libertăţilor naţionale.

Timpul petrecut în mediul muncitoresc, ca practicant la uzina Csepel, și în cercurile muncitoreşti (în special cel cultural-ştiinţific-sportiv “Gheorghe Lazăr”) pe care le frecventează ca orice tânăr student român dornic de progres, în căutarea unor soluţii pentru rezolvarea problemelor sociale şi naţionale ale românilor, îl aduce în contact direct cu nevoile muncitorimii. 

Considerând mişcarea social-democrată mult mai activă, mai novatoare, mai progresistă, cu un program de revendicări mult mai cuprinzător,  dar şi “fiind român înainte de a fi socialist”(I. Flueraș, social-democrat, și el unul dintre cofondatorii României Mari, Ministru în Consiliul Dirigent, 1918)realizează că social-democraţii români din Ungaria trebuie să aibă independenţă politică, ei având şi alte scopuri decât cele ale social-democraţilor maghiari, cele deemancipare naţională, Enea Grapini participă activ la constituirea Secţia Social-Democrată Română din PSDU, cu sediul în Budapesta, imprimând activităţii acesteia o puternică componentă naţională.

Ideile sale progresite, vederile sale largi, instruirea universitară, dar şi activismul său, elanul şi entuziasmul cu care se implică în activitatea politică, îl propulsează curând printre liderii mişcării.

Acţiunea care îl consacră printre liderii mişcări se desfăşoară la uzina Csepel, unde, fidel convingerilor sale naţionale, prezintă adunării tuturor muncitorilor Conferinţa privind Legea naţionalităţilor din Ungaria, un vehement proces la adresa asupririi naţionalităţilor de către statul dualistaustro-ungar. Enea Grapini nu este însă doar un bun orator ci şi om de acţiune. Astfel, se alătură direct luptătorilor din stradă: “I. Mihuţ şi E.Grapini au participat (alături de revoluţionari, n.n.) la ocuparea centralei telefonice “Iózsef  Központ” din Str. Barass”.

Membru în Biroul Comitetului Central al Partidului Social-democrat Român din Ungaria (la vremea aceea Transilvania fiind provincie a Ungariei) cu funcția de Notar, primește -în urma inițiativei acestui Comitet de a înființa Consiliul Național Român Central, ce urma să pregătească Marea Adunare Națională de la Alba Iulia-, să stabilească un prim contact cu Partidul național Român din Transilvania, prin deputații acestuia aflați în Parlamentul maghiar și să stabilească o întâlnire între reprezentanții acestor două partide.

Calităţile şi devotamentul său pentru cauza pe care o slujește, îi determină pe delegaţii la Congresul de reorganizare a Secţiunii să îl numească printre cei șase membrii ai Comitetului Central, în ciuda vîrstei sale crude (25 de ani)., ce vor forma, împreună cu alți șase membrii ai P.N.R., CONSILIUL NAȚIONAL ROMÂN CENTRAL, ce avea drept misiune organizarea Adunării Naționale și înfăptuirea Unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului și Banatului, cu România.

Șănţeanul Eneas Grapini -intelectual cu moși și strămoși țărani- nu putea trece cu vederea marile probleme ale ţărănimii; muncitorul din Csepel nu putea trece cu vederea starea muncitorimii iar intelectualul din el nu putea uita desfiinţarea Școlilor româneşti, a Bisericilor, deznaţionalizarea şi maghiarizarea practicate la scară naţională şi nici îngrădirea dezvoltării capitalului românesc din Transilvania. De aceea, cu noi puteri, se va avânta mai mult spre îndeplinirea tuturor acestor ţeluri pe care le purta în suflet. De aceea, în momentul culminant al vieţii sale, momentul Marii Uniri nu putea gândi altceva decât, cum mărturiseşte  mulţi ani mai târziu :“În momentul citirii solemnei Rezoluţii, la 1 Decembrie, ochii mi   s-au umezit. Mă gândeam la moşii şi strămoşii mei, care au visat Unirea, la acel colţ pierdut din Rodna, mă gândeam la Ion a lui Darie Grapini, care poate îl va fi cunoscut pe Horia, dar mai cu seamă mă gândeam, însufleţit de nădejde, la România de mâine”.

Perioada premergătoare Unirii îl găseşte atât pe plaiurile natale unde organizează secţiile de la Rodna Nouă (Şanţ), Rodna Veche, Viile Tecii, Lechinţa, Năsăud, Bistriţa, dar şi la tratativele cu PNR, în vederea constituirii Consiliului Naţional Român Central (după unii, acesta ar fi fost rezultatul propunerii sale), apoi la cele de la Arad cu reprezentanţii Consiliului Naţional Maghiar, ca reprezentant al C.N.C.R.-ului, împreună cu Iosif Jumanca, Ion Flueraş, şi Ştefan Cicio Pop, V. Goldiş, I. Erdely, Ghe. Crişan. Poziţia sa la negocierile cu reprezentanţii maghiari este la fel de fermă şi în spiritul convingerilor sale de luptător pentru emanciparea socială şi naţională a românilor din Transilvania şi Ungaria, respingând toate propunerile ce aduceau atingere intereselor naţiunii române.

O altă latură a personalităţii sale, cea de bun diplomat, determină Comitetul Central al Secţiunii să îl trimită la Zagreb, pentru a participa la evenimentele prilejuite de separarea Croaţiei de Ungaria, de unde va veni cu preţioase informaţii (delegarea sa în Croaţia vorbeşte limpede despre poziţia şi intenţiile mişcării social-democrate transilvănene cu privire la problema naţională).

Momentul Unirii (Marea adunare a poporului român de la Alba Iulia) îl găseşte printre fruntaşii acţiunii (împreună cu alţi social-democraţi şi P.N.R.-işti, primeşte misiunea istorică, să vorbească delegaţilor, să le facă cunoscute punctele principiile programatice ale documentelor (Rezoluţia), la care, în virtutea principiilor sale, pentru care s-a angajat în lupta politică, şi-a adus şi el contribuţia la amendarea acesteia în favoarea claselor asuprite social şi apoi, Hotărârea Unirii cu România.

Evenimentele de după Marea Unire îi aduce mari dezamăgiri. Chiar dacă face parte din conducerea Partidului Social-Democrat din România (1931-1932), tot ceea ce se întâmplă în viaţa politică şi socială a ţării, în viaţa ţăranilor, muncitorilor şi intelectualilor din Transilvania nu este ceea ce a aşteptat, ceea ce a dorit şi pentru ce a luptat.

Până în 1940 îndeplineşte diferite funcţii administrative în Bistriţa (preşedinte al Camerei de muncă) , iar după instaurarea hortiştilor, în urma organizării unei adunări populareeste nevoit să se refugieze în Regat.

Ulterior, după patru ani de suferințe, la instaurarea regimului bolșevic în țară, i se retrage pensia pentru limită de vârstă și i se refuză orice loc de muncă, întreaga familie rămânând muritoare de foame. Astfel că, este nevoit să facă un compromis care să-i salveze familia, și, în urma unei misiuni în Ardeal, în care, cu durere și împotriva convingerilor sale, este nevoit să scop pledeze pentru noul regim.

Moare la București, uitat de cei pentru care a luptat și a suferit, așa cum se întâmplă, se pare, tuturor eroilor ce au acceptat sacrificiul pe Sfântul Altar al patriei...

                     (Fragment din volumul ”UNIREA DIN 1918, AȘA CUM A FOST”,

                                                         în curs de apariție).