Sabina Măduța și ,,Niciodată Liman,,

Rar mi-a fost dat să întâlnesc în sfera poetică românească din ultimii ani, o autoare înzestrată cert cu calități lirice dar care să își promoveze mai mult colegii de scris decât pe sine.
Pe Sabina Măduța am întâlnit-o cu multă vreme în urmă, într-un București al deceniului 80 din veacul trecut, pe atunci când Poezia avea valoare prin mesaj și pronfunzime, pe când poeții se adunau în cenacluri ca într-o rugă de biserică. Erau timpuri de restriște politică iar firimitura de Cuvinte bine așezate în vers ne făcea să ne simțim membri ai unei confreerii aproape secrete.
Sabina Măduța scria sonete cizelate și frumos sunătoare ca niște clopoței de argint. Scria dar și recita din marea poezie a lumii. Avea har și fiecare clipă petrecută într-un astfel de context te ridica din genunchi, te făcea sa ții capul sus
Intâmplător sau ba, am debutat cam în aceeași perioadă cronologică, fiecare dintre noi cu cate o plachetă de poeme cuminți și care nu atrăgeau excesiv lauda sau critica literară. Și totuși, declicul se produsese, și în paralel am beneficiat de spațiu publicistic în revistele de marcă ale vremii.
Ceea ce am remarcat încă de la început la Sabina Măduța, a fost bucuria scrisului, vraja care o ținea legată pe veci de un poem, indiferat dacă poemul era scris de ea sau de altcineva. Era fascinată de poezie, citea și scria, apoi nu o dată își invita prietenii în garsoniera sa din Drumul Taberei, unde făcea înregistrări pe banda magnetică. Documente de istorie literară. Toate acele benzi, sunt convinsă că există și că ar putea deveni mărturii ale unui timp în care nu doar că evadam în literatură, dar căutam să rămânem verticali în fața problemelor pe care comunismul, aflat în faza sa acerbă, ni le impunea clipă de clipă.
Am citit la timpul respectiv DRUM, volumul de debut al Sabinei Măduța. Apoi, am recunoscut valoarea versurilor sale în grupajele apărute în revistele literare. Am scultat-o cum recita pe scenă sau în studiourle Radiodifuziunii Române și mereu și mereu mi-am spus cu convingere: Este Poetă!
Nu m-am înșelat. Mă bucur că, după o retragere din lumea literară( retragere regretabilă dar asumată), după mai mulți ani de tăcere lirică, Sabina Măduța revine în forță.
Volumul NICIODATĂ LIMAM apărut la Editura Aureo din Oradea in 2015 este o carte frumoasă prin grafica deosebită, dar este și o carte consistentă prin conținutul poetic, aș îndrăzni să spun că poate fi o carte-testament.
Sabina Măduța demonstrează aici că nu este o poetă de ocazie, că este un autor care și-a purtat mereu visul cu sine, l-a înnaripat și l-a lăsat să iasă în lume, și-a dăruit rodul talentului cu generozitate.
Dacă a avut un mentor? Indubitabuil, Vasile Voiculescu i-a fost îngerul călăuzitor prin cerul liric. L-a venerat și l-a slujit, l-a urmat pas cu pas prin memoria generală, a scris și a vorbit lumii despre Vasile Voiculescu într-o perioadă în care acest uriaș fenomen al sonetului românesc se afla aruncat într-un con de umbră grosolană. Sabina nu a tăcut, așa cum nu a tăcut în fața operei baronului Lowendall. Ea simțea măreția Artistului dincolo de asperitățile vieții de fiecare zi, găsea o cauză nobilă pentru care să lupte. Și știa să lupte frumos, artistic și cu acel spirit de sacrificiu care nu se vede cu ochiul liber, care nu se trâmbițează pe străzile orașului.
Sabina Măduța, iubitoarea de Poezie, este pătimașă, luptă până la capăt pentru cauza în sine. Dar, EMINESCU! Luceafărul este pentru Sabina, ceea ce este aerul pentru un alpinist care vrea să atingă vârful Muntelui.
Sabina Măduța a promovat și destui poeti tineri. Unii au demonstrat pe parcurs, alții s-au pierdut in valurile cotidinului. După 1989 a înființat Editura Florile dalbe, și s-a zbătut să scoată cărți care aveau ceva de spus. Vechea sa patimă literară, Vasile Voiculescu, a urmărit-o și în perioada aceea, și a publicat lucrări cu mare valoare literară.
Ca poet, Sabina Măduța nu scrie cu penița pe hârtie, ea scrie ca într-o rugă.
I-am citit cea mai recentă carte, Niciodată Liman. Nu mă așteptam să găsesc un discrus poetic mai altminteri decât eram atât de obișnuită cu scrierile sale anterioare, dar... brusc mi-am dat seama că Sabina s-a schimbat , s-a maturizat scriitoricește, s-a retras imaginar la rădăcina universului său poetic, și conștientă sau ba, scrie profund, tot mai aplecată spre o zonă de intereferență între lumea celor ce au fost și lumea de astăzi. Scrie frust, aproape tăios, nu se mai lasă intimidată de canoanele sonetului clasic, și ceea ce realizează în ultima vreme, este o poezie modernă, realistă, cu fațete în care durerile și întrebările personale devine un bun general.
Sabina Măduța, un Om care stie să facă sacrifii precum puțini alții, un poet ce aude Poezia cum iese și din gura suferindului, și din florile grădinii, și din bunătatea oamenilor.
Ea recunoaște drumul destinului său poetic, merge pe acel drum fără reținere și lumea iubitoare de poezie o înțelege, o iubește.
Versurile sale sunt sincere, sintagme coagulate din libertate lăuntrică care i-a dat forță și curaj să meargă mai departe.
Ce mai aștept eu de la Sabina Măduța? Desigur că îmi doresc să-i citesc și viitoarele poezii, dar aș vrea și carte viitoare, un soi de jurnal venit din amintiri, în care, Sabina să aduncă în pagina de carte, oameni și locuri, întâmplări și stări de conflict, detalii (ce se uită) ale unei lumi pe care ea o cunoaște atat de bine, și despre care ne-ar putea vorbi răspicat, așa, așa... ca în reportajele sale de odinioară, de la Radio România.
Felicitări, Sabi!