Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Ș A N T I E R L I T E R A R: Literatură pentru copii de Veronica Oşorheian

 

 

 

Mai la deal de fântână…

 

Locul acesta, din zestrea moşului, este în hotar cu poienarii. E, şi acesta, un colţ de rai din care copilăria nu poate fi izgonită. Izvorul de apă, răsărit sub dosul  Blidarului, se mai îmbogăţeşte cu câteva din dreapta şi din stânga, dăruite de Dumnezeu pentru a îndestula gospodăriile celor care trăiesc acolo. Pământul este roditor, se coace porumbul, iar livada, cu tot felul de pomi, găzduieşte stoluri de păsăret.

Moşul avea stupi, iar la vreme împlinită, matca albinelor alegea locul, după reguli de ea ştiute. Loc de unde, cu mare grijă, roiul era scuturat într-o coşniţă ca o căciulă uriaşă. În iernile grele, până au fost tineri, pomii erau înfăşuraţi cu sucituri din paie de ovăz. Când îl întrebam de ce-i înfăşoară, tata ne răspundea simplu: “Să nu le fie frig şi să nu-i roadă iepurii”.

Mai la deal de fântâna asta, pe o bucată de loc apătos, creştea un pâlc de pipirig. Buna, într-o vreme de răgaz, ne-a arâtat cum se poate împleti o leasă din tulpinile acelea tubulare. Nu vă miraţi. Leasa asta nu avea nici mărimea şi nici trăinicia celei din nuiele. Dar, într-un soi de competiţie, o întrebuinţare tot i-am găsit. Pescuiam mormoloci! Și-i număram. Cine prindea mai mulţi, era învingător. Aşa se vedea îndemânarea împletitorului, dar şi cutezanţa. Bietele vietăţi înotau dintr-o parte în alta, speriate de lesele meşteşugite după priceperea noastră. Prinşi în joaca asta păcătoasă, ne pomeneam, la urmă, uzi şi năclăiţi, de-i era mai mare „dragul”, când ne vedea mama întorcându-ne spre casă. Iar când îi povesteam despre isprava cu mormoloci, ne dojenea:

- Aţi fost, voi, în stare să chinuiţi puii de broască? Ei numai în apă pot trăi. Aţi păcătuit, aşa să ştiţi! Pe seară, va trebui să ziceţi de două ori rugăciunile, să vă ierte Dumnezeu. Altfel ... Hai, dezbrăcaţi-vă, că sunteţi ca nişte purcei. Nici ăia nu-s ca voi. Mergeţi în grajd şi uitaţi-vă la ei!

     Printre alunii din imaş, pe vremea străbunicilor, au răsărit câţiva cireşi amari. Unii au îmbătrânit, alţii au răsărit şi le-au luat locul. Când se coceau, mâncam cireşe cu nemiluita. Apoi, plângeam de nişte dureri de cap îngrozitoare. În cireşul cel mare, cu cireşe negre şi mărunte, pe care l-a despicat un trăsnet, nu s-a mai urcat nimeni, de multă vreme. Cândva, în tinereţea moşului, ar fi pus rămăşag, că urcă în cireş, o slugă. Cumva, sluga a ajuns până la jumătatea cireşului. Se pare că de acolo, de sus, vezi lumea altfel şi te poate cuprinde ameţeala.

- Ionică, tată, ajunge cât ai urcat. Ia tu câştigul, dar coboară, că nu vreau să te culeg ca pe cireşe.

- Rămăşagu-i rămăşag, bădie..., dar mai bine cobor de bună voie.

Ajuns cu picioarele pe pământ, pe Ionică l-a apucat un tremur al genunchilor şi a glăsuit: n-am cugetat bine, bădie. Dacă picam de acolo, păţeam ce a păţit Zurgalău, când s-a urcat în frasin, să taie frunze la capre. Numai Dumnezeu ştie ce plan are cu cireşul ăsta.

 

 

 

Poveste despre o casă

 

- Gata, treceţi la somn! Dacă nu vă gâdilă somnul, închideţi ochii şi ascultaţi căţelul pământului!

            Am închis ochii. Pe drumul de lângă casă, cineva urca dealul, stârnindu-l pe Moroş care se odihnea la umbra fagului cel scorburos. Mama a ieşit afară şi l-a potolit, aruncând câinelui bucata de mămăligă rămasă de la prânz. Clămpănindu-şi fălcile, mi-l închipuiam pe Moroş dând din coadă, în semn de mulţumire.

- Ham!, ham!, ham!... răsuna, în mintea mea, un lătrat tot mai îndepărtat şi mai potolit. După o vreme, parcă nu mai era lătrat, ci vorbă omenească. Abia şoptit, îmi părea că aud un grai nemaiauzit.

- Copilă visătoare, în vreme ce adormi, am să-ţi spun o poveste. O poveste despre casa asta, a străbunilor tăi. Povestea este aşa: Cândva, la capătul locului vostru, era o stâncă uriaşă. Un trăsnet, venit din senin, a lovit stânca şi a despicat-o în bucăţi şlefuite. Era toamnă. Ploi reci au spălat piatra aceea alburie, apoi au început ninsorile bogate, clădind peste grămada de pietre un palat alb şi pufos pentru vietăţi ale pământului. Palatul n-a fost locuit de prea multe vietăţi. Cele mai multe şi-au făcut culcuşuri calde, căptuşite cu frunze uscate, culcuşuri pe care le făceau şi străbunii lor. Când se iţi primăvara, pietrele acelea s-au adunat la sfat, mărturisindu-şi plictiseala şi zădărnicia. Au hotărât că trebuie să facă ceva, să fie mai aproape de oameni, să audă glasuri de copii, să audă cum rumegă animalele, cum nechează caii, cum cotcodăcesc găinile, cum behăie oile, chemându-şi mieii. Vor şi ele, pietrele, să simtă viaţa. Ca să-şi împlinească această dorinţă, pietrele au hotărât să se aşeze fundaţie pentru o casă. Uitându-se către răsărit, o piatră mai colţuroasă văzu un tăpşan în vecinătatea unui pâlc de fagi.

- Acolo vom fi de folos şi vom avea ce ne dorim – glăsui piatra cea colţuroasă. Luăm pieptiş dealul şi ne aşezăm temelie pentru o casă de câmp. Cineva se va bucura de isprava noastră.

- Şi eu cred că ar putea să se bucure cineva – interveni o piatră şlefuită. Dar vom fi în stare?

- Ei, câte lucruri par imposibil de realizat şi, în cele din urmă, apare un mod de rezolvare. Important e să încerci şi să stărui în ceea ce îţi propui. Ne sprijinim una de alta, ne îndemnăm una pe alta şi trebuie să izbutim! Şi a început epopeea. În vreo două săptămâni de trudă, cât pe pământ, cât prin pământ, pietrele s-au aşezat temelie.

            Vântul care adia prin cetina brazilor a dus veste despre isprava pietrelor. Le-a mai spus brazilor că pietrele ar vrea să se înfrăţească cu lemnul, poftindu-i, ca buni vecini ce se ştiau, să li se alăture la ridicarea acestui adăpost. Şi unde n-a început pădurea să danseze, împreună cu vântul cel vestitor, şi să facă planuri, unele mai îndrăzneţe decât altele. Planuri pe care numai copiii le pot înţelege şi le pot împlini, în visurile lor. Câţiva brazi şi-au propus să ajungă bârne trainice, alţii au vrut să ajungă scânduri late şi de nădejde, căţiva, cu rezonanţă de vioară, au dorit să ajungă draniţe pentru acoperiş, căci, numai prin draniţa asta se poate îngâna şuierul vântului cu cântecul rândunelelor întoarse la cuiburile lor rânduite sub streaşina casei.

În gândul brazilor, dezrădăcinarea părea lucrul cel mai greu. Dar cum, în lumea asta, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, pe drumeagul care tăia pădurea în două, urcau agale doi tăietori de lemne, împovăraţi cu drujbe tăioase şi nemiloase.

- Vrem jos, vrem jos, ... adia un cântec monoton, în cetina brazilor care sărutau cerul plumburiu. Tăietorii urcau nepăsători. Cine ştie unde erau duşi cu gândul? Dar cântecul acela monoton stăruia: vrem jos, vrem jos, vrem jos ...

            Pe o creangă ce se balansa, un cocoş de munte şi-a umflat penajul, şi-a deschis penele cozii într-un evantai lucios, scoţând sunete specifice împerecherii. Sunete care se aud rar, dar care, de data asta, parcă au venit anume să atragă atenţia tăietorilor de lemne. Cocoşul, dansând să impresioneze o femelă pe care a pus ochii, mai balansă de câteva ori creanga, apoi zbură peste pădure. Tăietorii au început să cerceteze bradul  doar, doar vor zări femela. N-au zărit-o, dar au descoperit că trunchiul bradului avea marcajul făcut de pădurar. Marcaj care apărea şi pe trunchiurile brazilor din vecinătate. Şi s-au pus tăietorii pe treabă, până către asfinţitul soarelui, când, după ce au curăţat crengile cu cetina care îngâna cântecul cel monoton, au dispărut pe unde au venit. Brazii doborâţi aveau o noapte de odihnă, înainte de marea lor trudă. În zorii zilei, târâş-grăpiş, trunchiurile brazilor au urcat dealul şi s-au clădit peste pietrele  aşezate temelie pentru locaş.

La fel ca vara asta, şi vara aceea a fost una dogoritoare. În stare să usuce lemnul cioplit de meşteri, după trebuinţe, pentru a fi clădită  casa asta în care voi vă adăpostiţi, vă ajutaţi părinţii şi ascultaţi poveşti de tot felul.

 - Haideţi, copilaşii tatii, e vremea să întoarcem pologul! Haideţi, frumoşilor, că aţi mai crescut cu un lat de palmă! 

Când cireşele astea erau răscoapte, le culegeam de pe jos. Ni se înnegreau mâinile şi buzele, de ne apuca râsul, văzându-ne aşa feşteliţi.

Printre tufele de alun, după ploaie, apăreau iuţari. Fripţi pe plită ori pe jar, în vreme ce găzduiau în pălărie nişte brânză de oi sărată, căpătau un gust plăcut. Am aflat că cel care pregăteşte mâncăruri se numeşte bucătar. Și am vrut să ne dovedim iscusinţa. Nădăjduind că părinţii o să ne laude isprava. Am ales iuţarii cei mai frumoşi. Știam că unii bureţi au viermi. Am rupt câteva cozi, din care şiroia un fel de lapte. O poală de bureţi am adunat. Și am urcat piciorul imaşului, plini de bucurie. Când am ajuns la fântână, nu mai puteam deschide ochii de usturime. Lacrimile se prelingeau şiroaie.

– Hai, spală-te pe faţă! Ai dat cu mâna la ochi. Vezi, dacă le-ai rupt coada !? Spală-te bine.

– Nu mai pot deschide ochii... Ce mă fac, Doamne... ?

Experinţa asta n-o doresc nimănui. Mama avea copil la sân. Și mi-a muls lapte în ochi, până m-a lecuit.

Într-o vară, după ce ne-a adus mama nişte pere cu o aromă deosebită, Ștefănucă a hotărât să mergem în Dealul Drăgotenilor. Acolo trăia un frate al mamei, care n-a avut copii. Cunoşteam drumul carelor, dar fratele meu a propus o scurtătură. Trebuia să trecem un capăt de pădure, câteva garduri, câteva pâraie... Și am luat-o la sănătoasa. Mai firavă, rămâneam în urmă. Dar nu m-am lăsat.

Un câine hrăpăreţ a semnalat prezenţa noastră. Gazdele au ieşit în prag.

– Măi, Ioane, ăştia-s nepoţii noştri. Bată-vă norocu', dar cu cine aţi venit?

– Păi... singuri. Am venit după pere ciupărate.

– Părinţii ştiu?

– Le-om spune, când ne întoarcem. Și s-or bucura, dacă le ducem pere.

– Era bine să ştie unde aţi plecat. Bumbuşca are nişte câini foarte răi.

– Am venit pe scurtătură.

– Și sora ta unde şi-a pierdut pânzătura?

– Păi ... şti-o amaru ei, că de-abia s-o ţinut după mine. Altă dată, n-o mai iau. Dacă nu-i în stare să-şi grijească hainele, ce să-i fac? Moşu spune că oaia care nu-şi poate duce lâna, nu-i bună numai belită.

– Măi sfătosule, eu nu ştiu dacă v-a lăuda mamă-ta. Haideţi să culegem pere. Să nu vă prindă seara – glăsui mătuşa Nastasia.

 Am crezut că fac o glumă pe seama mea. Dar nu era aşa. Mi-am căutat pânzătura. Și n-o aveam. M-au podidit lacrimile.

– Hai, nu scânci, o să mergeţi pe unde aţi venit şi poate o găsiţi. 

Comentarii

08/08/16 14:03
Vasile Găurean

Multă sensibilitate şi delicateţe.Congratulations!

08/08/16 22:15
veronica osorheian

Mulţumesc frumos, domnule Vasile Găurean

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5