S E C E T Ă

Pământul e numai cenuşă,
Pulbere, aşa precum suntem
Noi, purtaţii de vântul sorţii.
S-a uscat coada sapei...
Se bălăngăne ca insul venit
Trăsnet din crâşmele nopţii.
Ciutura zgârie apa sălcie, cea
Din urmă, verzuie şi tristă.
„-Nu vrem apa venind de la tine!
De apă cerească, din cer, ne e dor.”
Clamează legume-ascunzând
Ochii plânşi cu frunzele moarte.
Trec nouri goi, pânze pustii,
Solitare, fără iubire, fără păstor.
Ascult plânsul zadarnic al ierbii
Spre seara-n cenuşă...
Suferind, via-şi ascunde în umbre
Strugurii, nevârstnicii prunci
Vegetali. Se pleoşteşte frunza
În ultimul, straniul somn.
Mai vedea-va lumina Sfântului
Soare şi-n ziua ce vine?
„Păcătosule oame!...Ne stingem noi azi.
Rămas bun! Înnegurată îţi este ziua de MÂINE!”
prof. Vasile Găurean