Ruja

Moto: „Sat al meu ce porţi în lume sunetele lacrimei”

Satul fierbea. Niciodată acei oameni cuminţi şi harnici nu mai trăiseră o asemenea ruşine. Din moşi-strămoşi erau obişnuiţi cu munca câmpului. Ea le înnobila viaţa şi le întregea speranţele. Legea vieţii lor era cinstea cântărită în talgerul cumpătării.

Primăvara arau şi semănau grâul, aur curat, şi strecurat prin palmele bătătorite de coarnele plugului. Vara îl secerau privind îngrijoraţi norii ameninţători. Îşi îngrijeau copiii şi vitele, iar toamna îşi aduceau lemne pentru iarnă şi aduceau ce le mai rămăsese pe câmp.

Unii îşi trimiteau copiii la şcolile de la oraş. Îi duceau cu căruţa „în cost”, pe la gazde şi se despărţeau de ei cu lacrimi în ochi. Nu prea pricepeau ce-i cartea, dar credeau în lumina slovelor.

Vara, la sărbători, pe podul de lemn acoperit „un amfiteatru al bucuriei”, se aduna întreaga suflare a satului. Fetele şi feciorii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, jucau cu patimă. Feciorii băteau turecii cizmelor ori din palme şi strigau în ritmul îndrăcit al muzicanţilor. Mai ara se avânta îi iureşul jocului şi câte un însurat, spre bucuria nevestei, care abia aştepta să joace.

Printre feciori şi fete, cu ochi surâzători şi şolduri jucăuşe, se învârtea o nevastă cu chip ispititor. „Oare cine-i?”, se întreba lumea. Puţini o cunoşteau.

Femeile şi bătrânii priveau jocul tresărind din când în când la amintirile tinereţii, păsări albe, bătând liniştite din aripi peste oceanul anilor.

Şi aşa trăia satul, cuminte ca oamenii lui, iar oamenii trăiau mândri, ca satul lor. Vecinii, din alte sate îi credeau prea mândri, chiar îngâmfaţi. „Uite, mă, pe unul din Muncei!”, zicea lumea la târgul de joi din Măgura, privind vreun fecior ce umbla după cumpărături: „Tare-i mândru”. „Ia priviţi pe femeia aceea cu pieptar de barşon. Îi din Muncei, Se cunoaşte după cum păşeşte”.

Dar cei din Muncei îşi vedeau de târgul lor. Cumpărau sau vindeau, iar seara plecau liniştiţi, cu căruţele spre casă.

Or fi fost mândri cei din Muncei dar îngâmfaţi nu erau. Aveau ei un fel aparte de a fi. Poate codrul secular, din apropierea satului să-i fi făcut aşa, poate măreţia munţilor din apropiere sau poate gândul statornic că ei sunt urmaşii „cătanelor negre” care s-au războit până şi cu Napoleon.

Nimeni nu i-a văzut certându-se ori uneltind planuri ascunse. Ce aveau în suflet, aveau şi pe buze, vorba ceea: „Ce-i în gură îi şi-n căpuşă”. Poate că de aceea vecinii îi priveau chiorâş. Şi acum tocmai ei trebuiau să trăiască o asemenea „păţanie”. Unde mai e prestigiul lor, bucuria şi mândria lor? Oare unde mai e liniştea lor? Cum să mai scoată ei capul în lume? Satul întreg fierbea şi se frământa…

Mitru locuia în partea de jos a satului. „Era „josean”, cum li se spunea celor care trăiau acolo. Cei din partea de sus a satului erau numiţi „suseni”. Bărbat în floarea vârstei, lui Mitru „nu-i mâncau câinii din traistă”.

Era harnic şi stăruitor. Unde punea el mâna, mergea lucrul.

Şi-a făcut casă nouă. Îl ajutaseră şi bătrânii, fraţii şi vecinii. Câteva clăci şi într-o vară casa s-a înălţat zâmbind cu struţul pe acoperiş spre Dealul Gorii din apropiere. O casă de bârne, gospodărească, cu multe încăperi, acoperită cu şindrilă din Strâmba.

Măriuţa, nevasta lui, i-a adus pe lume doi gemeni, doi copilaşi dolofani de care Mitru la început s-a cam speriat. „Cum doi?”, zicea el. „Da, doi, măi Mitrule”, îi răspundea tatăl său. „Decât niciunul, mai bine doi; cresc deodată şi când or fi mari, cine va fi ca tine”, continua bătrânul.

Copiii creşteau. Mitru cu nevastă-sa munceau din răsputeri. Zi şi noapte nu-şi mai vedeau capul de treburi.

Era vară. Se cosea iarba, grâul trebuia secerat; mai erau şi vitele, apoi casa din câmp, de la Cilie. Duminica mai trăiau şi ei câteva clipe liniştite. Se îmbrăcau de sărbătoare, cu haine scoase din lasă şi cu copiii de mână mergeau la biserică. După-amiază se duceau la horă. Priveau jocul şi se bucurau.

Printre fete şi feciori, jucăuşă şi sprinţară, roşie ca para focului, se legăna în ritmul săltăreţ al muzicii, nevasta străină. Lumea începea să o cunoască. „O vinitură”, spuneau unii. „Giaba că-i frumoasă”, răspundeau alţii. Bărbaţii o priveau sfioşi, cu ochii sticloşi, iar femeile scuipau în sân ca pentru o lepădare de satană.

Uneori, Mitru îşi lua nevasta şi o juca. Alteori, juca şi cu alte neveste. De luni dimineaţa începea din nou munca, legea vieţii lor, zi de zi, purtaţi de gânduri ştiute numai de ei.

„Ce-o fi cu Mitru meu, gândi într-o zi Măriuţa. Parcă i s-au înecat boii. Nu prea are poftă de lucru, nici de casă; nici pe copii nu-i mai răsfaţă şi parcă şi glasul i s-a schimbat. La mine se uită acru, se cutremură femeia. – Oare ce are?” Nu îndrăznea să-l întrebe şi se frământa singură.

Măriuţa se duse într-o seară la masă-sa. Se sfătui cu ea, ce şi cum să facă. Ce-i cu Mitru al ei? Ce s-a întâmplat cu el? Să fie oare o femeie la mijloc – socotea Măriuţa, fără a îndrăzni să-i mărturisească gândul ascuns, ce o rodea, mamei sale. „Ne-am face de râsul satului. Tocmai noi şi cu cine… Aşa ceva nu s-a mai pomenit”, îngăima femeia ruşinată.

„Fă ce te-a îndrepta Dumnezeu”, îi spuse bătrâna la despărţire. Era seară şi în poartă, copiii îi săriră în braţe. Mitru încă nu sosise. Era dus să facă nişte clăi de snopi, la Cilie. Terminaseră de secerat şi trebuia făcute clăile. Dar Mitru n-a venit noaptea acasă. Măriuţa s-a frământat până dimineaţa. S-a răsucit în pat şi n-a putut lipi geană pe geană. Spre ziuă s-a dus la socrii. Mitru nu era nici acolo. Unde să-l mai caute?

Când soarele îşi revărsa triumfător primele raze peste Muncei, Măriuţa a apucat drumul spre Cilie. „Poate a rămas acolo”, gândi femeia. Dealul Bobulilor care-l urca grăbită era cosit şi secerat, ca un obraz mare, ras şi-şi dezvăluia goliciunea tristă cu-n fel de trufie. Clăi proaspete de fân şi de grâu se înălţau semeţe cu vârfurile ţuguiate. Ici şi acolo câte un om urca cu carul, îndemnându-şi vitele. Câţiva plopi îşi tremurau frunzele în bătaia unui vânt uşor. Măriuţa păşea cu privirile în lutul drumului brăzdat de ploi şi de urmele carelor. Soarele începu s-o dogorească. Îşi luă năframa în mână. Era lac de sudoare, iar faţa îi era un foc încins.

Găsi casa goală. Lângă casă, clăile de snopi stăteau încremenite. Se auzea doar zumzetul albinelor. O pisică neagră moţăia pe prispă, tolănită la soare. „Semn rău”, gândi femeia şi aruncă furioasă cu un bulgăre de pământ în jivină. Pisica nu se mişca şi-şi continua torsul, mângâiată de razele soarelui.

II

Pentru Măriuţa zilele au început să se scurgă una după alta, mai anevoie ca înainte. Mitru n-a mai dat pe-acasă. „Unde să-mi fie bărbatul?”, se întreba mereu femeia. Copiii scânceau după tatăl lor, iar satul începuse să o privească pe nevasta năpăstuită cu un fel de răutate. Vorba ceea: „cine-i cu pagubă îi şi cu păcat”. Măriuţa nu se simţea vinovată de plecarea soţului. Îl iubise şi-l respectase. Îl îngrijise şi îi fusese supusă. Şi-atunci… „Oare nu-i mort?”, se întreba îngrijorată Măriuţa.

Într-o zi, la târg, auzise de la oameni că Mitru al ei s-ar afla la Poiana, sus pe munte, într-o casă, cu o femeie. Îi mai veni inima la loc. „Bine că trăieşte”, îşi zicea Măriuţa, dar cine-i femeia, se gândea ea curioasă. „oare nu-i o poveste?” Poate că-i o scorneală. Ar putea fi străina care până nu demult se plimba în zile de lucru îmbrăcată în haine de sărbătoare pe uliţele Munceiului. Străina care juca duminica… Poate că şi Mitru… De câteva zile n-a mai văzut-o nimeni nici pe ea.

În primăvară, în Muncei, venise o nevastă, o femeie tânără şi frumoasă. La orice bărbat i-ar fi putut suci mintea. O aduse unul. Gavrilă a Irinii, om văduv, mai bătrân şi plin de avere, dar cam prostănac. N-avea copii Gavrilă şi străina a venit la el bucuroasă. O ţinea pe tânăra nevastă „ca pe pălmi”. La câmp nu se ducea fiindcă plăteau oameni.

Străina se îmbrăca frumos şi se plimba de-a lungul satului. Un păr negru, lung, îi acoperea umerii, ochi mari, albaştri, obrajii roşii ca macul de câmp şi o gură mică, cireaşă rumenă de vară, erau podoabele femeii. Umbla legănându-şi şi trupul împlinit, zornăindu-şi talerii, încrezătoare în farmecul şi în puterea ei. Femeile se uitau chiorâş la ea, dar bărbaţii o sorbeau din ochi. „ia priviţi cum difilează - ziceau oamenii – parcă-i un căpitan!” Unul mai mucalit i-a spus „Rujă” şi aşa i-a rămas numele.

Ruja, nume de floare roşie cu petale mari, zgârcită la miros. Ruja, floare mândră pe care primăvara o puneau ciobanii în pălăriile cernite în drum spre munte. Ruja, pară de foc şi zbucium de suflet.

Ruja mergea la târg. Ruja mergea la joc. Ruja cununa şi boteza, Ruja striga la nunţi şi la clăci. De unde nici nu se aştepta omul, de acolo apărea Ruja. Făptura ei plutea ca o ameninţare asupra satului, ca mirosul unei flori ce poate otrăvi, făcându-te să mori frumos.

Gavrilă, al ei era prea ocupat cu gospodăria pentru a-i mai căuta cusururi nevestei sale. Ştie şi el că-i frumoasă şi lui îi era destul… „Femeie ca mine n-are nimeni”, repeta îndobitocit Gavrilă.

Ruja l-a ademenit pe Mitru, la joc. S-au înţeles în taină şi au „fugit” amândoi. Vestea s-a întins în sat ca o boală grea. Umbla vestea ca o stafie şi le răscolea oamenilor inima, întorcându-le sufletul pe dos.

Acei oameni aşezaţi s-au aprins. Cum se poate să strice cineva o familie. Şi ce familie. Unii ziceau că Mitru a fost vrăjit, că Ruja i-a luat minţile. Alţii spuneau că l-a orbit, că i-a luat puterea. Zvonuri de tot felul.

Au trecut câteva săptămâni şi, într-o duminică, Ruja a coborât în sat ca să boteze un copil. Satul s-a alarmat. Unde-i Mitru?, strigau oamenii la ea pe drum. „Nu ţi-i milă de copiii lui, haită ce eşti!”, zbierau la ea femeile. „Unde-i Mitru?”.

„La botez”, le răspundea Ruja, zâmbind. S-au dus oamenii la botez, au privit pe geam şi l-au văzut pe Mitru cântând cătrănit, cu ochii aburiţi şi mai că nu le-a venit să creadă. Câţiva bărbaţi s-au năpustit să-l ducă acasă. Mulţimea s-a dezlănţuit. Pari rupţi… Petrecerea a amuţit. Mitru însă a reuşit să fugă împreună cu Ruja. S-au ascuns într-o şură. Oamenii au înconjurat şura, i-au căutat peste tot dar n-au dat de ei. I-au zărit lângă pădure şi i-au înconjurat din nou. Câţiva bărbaţi mai zdraveni l-au prins pe Mitru şi l-au legat cu o funie.

Fugarul se zbătea, urla şi implora. Ochii îi ieşiseră din orbite, iar gura îi era numai spume. Hainele îi erau rupte şi ici-acolo se zăreau pe ele pete de sânge.

Mulţimea s-a îndreptat triumfătoare spre sat. Degeaba unii au mai căutat-o pe Ruja. N-au mai găsit-o. Nici în satele vecine n-a mai fost văzută. A dispărut cu frumuseţea ei şi cu păcatele ei ca norul mare de pe cerul albastru. Ea a rămas o amintire, iar povestea ei cutremurătoare o mai spun şi acum femeile, seara în şezătoare.

Cât despre Mitru, a fost iertat de Măriuţa. I-a citit preotul, a fost descântat de nişte bătrâne din sat şi s-a liniştit.

Ani mulţi, cu bucurii şi cu necazuri au trecut peste familia lui. Mitru şi Măriuţa au devenit bunici. Un zâmbet şăgalnic la amintirile trecutului reînvia uneori amintiri în mintea bătrânului, iar ochii i se aprind parcă de o vrajă de care s-a dezlegat.

L-am întrebat într-o zi, văzându-l pe câmp, păzind oile aproape de Cilie. „Bade Mitrule, spune-ne cum a fost povestea cu Ruja?” Bătrânul m-a privit la început speriat, apoi ca trezit din somn, mi-a spus cu un glas molcom: „Ce să faci, păcatele tinereţilor!”. Seara, lângă focul ce ardea vesel pe vatră, în casa din câmp, mi-a istorisit povestea. La sfârşit, avea ochii înecaţi în lacrimi.

Trecutul… Oare de ce l-am supărat pe bătrân?

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5