ROMA, în trei ipostaze (5)

Revin la mirarea mea ce m-a însoțit tot timpul în lăuntrul bazilicilor; de pildă „Santa Maria Maggiore (cel mai mare edificiu bisericesc închinat Sfintei Fecioare), San Giovanni” sau ”San Pietro”. Starea aceasta era însoțită și de un fel de refuz al impresiei de extravaganță ce emana din aceste interioare ale Romei, aparținând Sfântului Scaun.
Însă abia așa mi se confirma declarația Papei Inocențiu al III-lea că pontiful roman este „vicerege pe pământ, nu doar al unui om, ci chiar al lui Dumnezeu”.
Eu, păcătosul, consider drept trufie o asemenea pretenție, întâlnită până prin secolul al XVI-lea în sintagma „Dominum Deum nostrum Papam” (”Domnul Dumnezeul nostru Papa”). Aflu că, ulterior, au lăsat-o mai moale, renunțând la cuvântul „Dumnezeu” din expresia de mai sus.
Da, dar au rămas capodoperele de artă și arhitectură, care erau menite să ilustreze, printr-o grandoare amețitoare, dimensiunea divină acordată Papei. Mde!...
Buna rânduială din partea oficiului de turism clujean am simțit-o și prin faptul că nu am cunoscut calvarul statului la coadă pentru a intra în vreun edificiu istoric sau cultic. De pe treptele de sus, la ieșirea din Biserica San Pietro a Vaticanului, ne-am lămurit mai bine ce înseamnă aceasta: Oamenii (i-am deosebit și de pe alte continente) stăteau cuminți, senini, într-un imens semicerc, care începea de pe… teritoriul statului italian, pentru a înainta spre… statul Vatican („hotarul”, marcat prin pavaj alb), ca să se intre apoi în celebra biserică. Nu-mi pot da seama câte zeci și zeci de minute (de viață!) trec pentru a străbate acest traseu. Noi nu a trebuit să cunoaștem starea „Festina lente!” a latinilor.
*

În timpul de ședere la Roma ni s-a spus în câteva rânduri despre spiritul pragmatic al latinilor, în comparație cu cel interiorizat și elitist al grecilor. O știam din lecturile mele, iar aici mi se confirmau. Dar în felul următor:
Acest pragmatism al latinilor a fost alimentat de firea lor expansivă, de jafuri, genocid, de substituiri.
Nu mai departe decât tagma zeilor: majoritatea a fost „împrumutată” (pe vremea aceea nu se inventaseră ghilimelele…) de la greci, „beneficiarii” nefăcând altceva decât să-i adapteze la firea și onomastica „pragmaticilor” (Ceva de genul: „Măi, Grigore, cum te cheamă?” „Vergilius”.) Dar opera de artă? De exemplu, romanii au dat consistență unor piețe, fixând obeliscuri (șterpelite din Egipt) în mijlocul fântânilor bordurate cu statui, ce reprezintă personaje din mitologie sau Biblie (bărbați cu bărbi de marmură și mușchi de biftec – Brâncuși a spus-o, nu eu!). Din campaniile hulpave de-a lungul și de-a latul Europei, au cules comori uluitoare, stropite cu sânge, dar… necesare pentru a edifica strălucirea unei eternități… trecătoare; și nedispusă unor negocieri… pragmatice.
Dintre podoabele „mirene” ale Romei, am reținut mai cu seamă două: Panteonul , ridicat de Agrippa (considerat „gloria Romei”, fiind și singurul monument roman de arhitectură clasică rămas intact). Aici, sub o cupolă de o construcție geometrică perfectă, zidurile, coloanele, cele câteva sculpturi în marmură (cu frunza… pudică, la bărbați), așezate, parcă protector, în nișe dreptunghiulare, picturi pe teme biblice – toate par menite să protejeze un interior al sobrietății.
Monument precum cel dedicat lui Victor – Emmanuel II, de o așa măreție (zic „Zău” lui Dumnezeu) nu am cunoscut (…cu ochii mei).
Un pic de istorie: Victor – Emmanuel II, a fost mai întâi rege al Sardiniei. Apoi, sprijinit de nobilimea liberală modernă și de burghezia monarhistă, prin războaie dinastice și iscusite combinații diplomatice, a reușit să scoată Italia de sub dominația habsburgică și să devină astfel, în 1861, primul rege al Italiei unificate.
Posteritatea îi este recunoscătoare. E relevantă această construcție din inima Romei. Urci spre ea pe trepte largi, impunătoare. La baza monumentului (totul e marmură albă) se înșiră basoreliefuri bogate, reprezentând principalele orașe italiene. Deasupra lor, e soclul cu statuia ecvestră a regelui, pentru crearea căreia un sculptor venețian a lucrat timp de 20 de ani (Mama mia!). Mai spre înălțimi, se înșiră înalte coloane corintice; stânga-dreapta, sunt așezate două cvadrigale colosale (acel car pe două roți, tras de patru cai înhămați unul lângă altul), aici conduse de zeița Victoria. Iar bronzul lor contrastează armonios, elegant, cu marmura albă pe care sunt așezate. Mi-a tihnit că mă cuprinde o stare de copleșire.
*
O componentă subtilă a educației estetice este cea a contemplației; începând de la a stârni nevoia până la dorința de a contempla creația, fie umană, fie cea a regnului vegetal.
Din această perspectivă, alt scriitor de care am avut aducere aminte, noaptea, în camera de hotel, a fost V. Voiculescu. Are o povestire extraordinară: Câțiva bărbați, dintr-un timp arhaic, merg la vânătoare. Se răspândesc prin pădure și, deodată, unuia îi apare o căprioară. Întinde bucuros arcul, îl încordează, ochește, dar se oprește. E uimit de frumusețea animalului. De ce să piardă așa minunăție? Și atunci are o idee: Cu vârful săgeții începe s-o deseneze pe porțiunea de os a arcului.
Or, în condițiile unui vârtej de trei zile prin acest creuzet al Romei, nu se întâmplă altceva decât un fel de bifare într-un tabel al evidenței turistice personale.