Regina Ana

Decât să comitem erori, mai cuminte este să dăm cuvântul unor istorici. Aşa este IVOR PORTER. Nu este român, însă ştie să scrie despre români. Din cartea Mihai I al României (2011) desprindem câteva fragmente care descriu întâlnirea lui Mihai cu Ana. Este ca în poveşti. Regele s-a îndrăgostit. 1947. Abia aşteptau comuniştii şi sovieticii să scape de rege, de Mihai. În speranţa unei viitoare căsătorii. În acei ani, Mihai, în vizitele din Europa a fost insoţit mereu de mama sa, Elena. Istoricul ne dă amănunte:

„În 1946, mama lui îl invitase pe prinţul Rene de Bourbon-Parma, pe cei trei fii ai acestuia, şi pe fiica, Ana, să vină să stea cu ei în România. Dar situaţia politică se deteriorase atât de mult, la începutul lui 1947, încât vizita a trebuit contramandată. Mihai o văzuse în treacăt pe tânăra principesă, într-un jurnal de ştiri pe care îl urmăreau la Sinaia şi îi ceruse imediat operatorului să deruleze filmul înapoi şi să-i facă un stop-cadru pe chipul tinerei. Auzise de farmecul, inteligenţa şi firea jovială a principesei. Pe 19 noiembrie 1947 Ana de Bourbon-Parma a sosit la Londra, pentru nunta regală.
După capitularea Franţei, în mai 1940, principesa Ana de Bourbon-Parma a plecat cu părinţii săi în Statele Unite. Aici lucrase într-un mare magazin new-yorkez şi se dovedise atât de talentată la decorarea vitrinelor încât patronul o rugase să rămână. Dar ea era hotărâtă să-şi urmeze fraţii, înrolându-se în armată. Jacques era deja pilot de avion de vânătoare în Forţele Aeriene Norvegiene şi, când Michel a devenit paraşutist, Ana a întrebat-o pe mama ei dacă se poate înrola, ca voluntar, în armata franceză. Răspunsul a fost afirmativ, aşa încât Ana a urmat un curs de infirmiere si altul pentru mecanici, a învăţat să demonteze un motor, să mărşăluiască şi să ducă o viaţă de cazarmă. Apoi, alăturându-se unei unităţi franceze de ambulanţe, a făcut războiul la Casablanca, în Algeria şi Italia, a debarcat la St. Maxime, în sudul Franţei, la o luna după debarcarea Aliaţilor în Franţa şi a ajuns alături de Aliaţi până la Stuttgart. În primăvara din iuilie 1945 i s-a decernat medalia Croix de Guerre.
În 1946 Ana locuia într-o modestă pensiune la Paris, cu verii ei de Luxemburg şi studia artele. Când părinţii săi au primit o invitaţie la nunta regală de la Londra, Ana a decis că este prea ocupată cu studiile sale la Louvre pentru a-i însoţi. S-a hotărât până la urmă să meargă doar la insistenţele vărului ei, Marele Duce de Luxemburg. A călătorit cu avionul până la Croydon şi un pasager s-a oferit să o conducă cu maşina până la Londra. Ajunsă aici, şi-a îndreptat imediat paşii spre Claridge's. «Am urcat repede la etaj, să întâlnesc familia şi atunci 1-am văzut pentru prima dată pe rege. Era îmbrăcat în uniforma albastră a Forţelor Aeriene şi, în loc să fac o reverenţă, am bătut din călcâie. Groaznic, îmi amintesc şi acum! Apoi am fugit şi m-am alăturat fraţilor mei.»
A doua zi, principesa Ana a urmărit procesiunea de la o fereastră a Palatului Buckingham, împreună cu bătrâna ei guvernantă şi tinerii ei verişori. Seara, a mers la petrecerea oferită de familia de Luxemburg.
„Si acolo am vorbit cu el. Nu era nimic de făcut. Era un om minunat. Da, mi-a vorbit despre ţara lui tot timpul. Despre viaţa lui acolo. Despre grijile pe care şi le făcea pentru ţară. S-a întâlnit cu o mulţime de oameni la Londra. Am mers la cinematograf, împreună cu fratele meu şi verii mei, dar gândul său era întotdeuna la ţara sa şi la cum putea să-şi scoată mama din ţară, dacă s-ar fi întâmplat ceva. îmi spunea: «Eu pot îndura ce se întâmplă, până voi fi forţat să plec. Dar mama...» Si atunci noi îi spuneam: «Nu-ţi face griji! Trimite-o la noi!»
În următoarele câteva zile, au mers să vadă cadourile de nuntă la St James's Palace, au făcut cumpărături şi au vizitat Londra împreună. Mihai, care se relaxa foarte greu în compania unor persoane străine, se simţea în largul său alături de ea. După câteva zile, a cerut-o în căsătorie. Ea simţea ca nu-i putea oferi un răspuns aşa de repede, dar Mihai era absolut sigur. Ana putea accepta viaţa aşa cum este mult mai uşor decât el şi, totuşi, era una dintre puţinele persoane întâlnite la Londra care înţelegea cu adevărat simţămintele lui faţă de România şi faţă de soarta poporului român. Deşi avuseseră existenţe foarte diferite şi, din multe privinţe, aveau caractere diferite, amândoi erau direcţi şi lipsiţi de ostentaţie.
Agentul de Ia Scotland Yard însărcinat cu paza lui se obişnuise cu aerul grav al lui Mihai, chiar şi când pilota ultimul model de elicopter Fairey sau încerca cea mai nouă maşină Bentley. Dar acum, brusc, era ca orice tânăr de vârsta lui.
Odată, când Mihai, Ana, fratele acesteia, Michel, şi agentul de pază britanic au ieşit înaintea celorlalţi de la cinematograf, s-au trezit înconjuraţi de un grup de trecători entuziasmaţi. Pentru Mihai, era o noutate şi ceva incitant să se amestece cu mulţimea bine dispusă. S-a alăturat ovaţiilor din faţa cinematografului, în momentul în care regina Elena, ducesa de Aosta şi ceilalţi membri ai cortegiului 5-au urcat în maşini şi au plecat. Spre sfârşitul săptămânii de nuntă, Massigli, ambasadorul francez la Londra, i-a făcut o invitaţie din partea preşedintelui, să viziteze Franţa în drum spre ţară. Cum regele stabilise deja că va zbura direct la Lausanne, a refuzat invitaţia, dar a adăugat că i-ar face plăcere să viziteze Franţa cu altă ocazie, într-un moment care ar putea fi stabilit de comun acord. Decizia sa a fost influenţată, desigur, de faptul că mama lui o invitase pe principesa Ana să li se alăture, în Elveţia. Vergotti i-a cedat locul la bordul avionului Beechcraft şi a călătorit cu trenul.
Regina-mamă era încântată. Lucrul pentru care se rugase cu doi ani în urma părea posibil. Ana, intuia ea, era perechea ideală pentru fiul său. Pe de altă parte, principesa Ana îşi amintea că, atunci când era mică, regina Elena o vizita uneori pe mama ei şi că era doamna care o făcea să se simtă teribil de tristă fiindcă avea fiu, Mihai, pe care nu avea voie să-l vadă decât rareori.
Regina Elena nu-1 mai văzuse niciodată pe Mihai atât de relaxat şi fericit. Şi ca ştia că, dacă Ana acceptă să se mărite cu Mihai, o va face în deplină cunoştinţă de cauză, gata să împartă cu el riscurile întoarcerii în România, perspectiva exilului, sau ceva şi mai rău decât atât...”