Rătăcirile unui scrib

M-am trezit azvârlit în strada pustie. Am ajuns o cârpă de om. Stihiile naturii s-au dezlănţuit puternic prin urbe. Un vânt tăios şi năbădăios simţeam în toată fiinţa mea, muncită şi roasă de gânduri învolburate în disperare. Două opaiţuri murdărite de noroiul aruncat de căruţe încărcate cu mărfuri, ce duceau şi oameni la gară, iluminau jurul acela. Lângă unul m-am oprit câteva clipe ca să mă dezmeticesc şi apoi să-mi aflu un alt culcuş.
O umbră de om se opri dinaintea mea. El avea o pelerină cauciucată lungă până la călcâie. Părea o făcătură omenească desenată de către un artist naiv. Eram de speriat felul în care înseila cuvinte sau mai bine spus frânturi de vorbe, fără coerenţă.
- E rău de noi, gânguri omul.
- E, îi răspund reţinut.
- Cam greu de trăit.
Avea mâncărimi sub limbă, de aceea voiam să-l las în voia uitării.
- Nu mă părăsi…!, îmi spune cu voce scăzută.
Ne-am mişcat trupurile ostenite prin ploaia aceea câinească, fără să ne spunea vreun cuvânt. În mintea sa îşi făcea socoteli, schiţând gesturi prin aerul rece al nopţii.
- Vezi căsuţa aceea!
- O văd, i-am răspuns.
- Acolo locuiesc…!
Nu vroiam să leg prietenii cu oamenii locului. Prietenii m-au adus în starea aceasta de nesiguranţă şi neîncredere.
- Nu intri în casă?, îl întreb.
- Dacă mă însoţeşti.
- Dar nu mă cunoşti.
- Asta numai dumneata o crezi.
- Totuşi, de unde?
- Din cimitir…!, şi mă împinse în curtea căsuţei.
Omul simplu are altă gândire şi reacţie la lumea ce pare necunoscută. Profunzimea şi riscurile vieţii sunt simple speculaţii ale necunoscătorilor, pentru că, cu cât intri mai adânc în lumea şi esenţa lucrurilor şi întâmplărilor, cu atât devii un adept al aşa numitului „nihilism” (o boală intelectuală).
Nihiliştii neagă totul, orice rânduială, idee, teorie sau axiomă, găsind nod în papură chiar şi lucrurilor fireşti, stabile.
- „Vezi linia aceea?”, mă întreabă, arătând pe peretele murdar şi scorojit ceva punctat.
- „Nu înţeleg rostul întrebării”, i-am răspuns surprins.
- „Cum ţi se pare: dreaptă, strâmbă sau frântă”.
- „Îndoită…!”, dându-i un răspuns la care nu se aştepta.
Încăperea în care am ajuns era, de fapt, o filigorie destul de vederoasă, cu geamuri mari. Pereţii erau goi, doar un cap de cerb era spânzurat pe perete. În mijloc avea o masă de stejar şi un cuptor imens din teracotă.
- „Potoleşte-ţi foamea cu cartofi prăjiţi în cuptor. Altceva n-am în cămară. După aceea, întindeţi oasele pe priciul acela. Bine am zis, măi frate!”
- „Bine ai zis!” şi s-a făcut nevăzut, intrând într-o altă încăpere.
(va urma)
Gavrilă Florea