Suzana Deac, Psiholog școlar, Liceul Tehnologic Lechința

Psiholog Suzana Deac: Războiul ciocolatei

Războiul ciocolatei –Robert Cormier, București, Ed. Youngart, 2016

”Să îndrăznesc să tulbur universul?”
Liceanul boboc se uită zilnic la afișul lipit de el în dulapul școlar dar nu înțelege mesajul încă, doar îl simte fără să-l conștientizeze.

Integrarea lui în colectivul școlar se produce instantaneu, vrea să fie ca toți ceilalți. Vrea să fie? Sau acționează din inerție, luat de val. De valul cotidianului cenușiu. Mama i-a murit recent, în chinuri mari, și acum își reproșează neputința de a o ajuta într-un fel, în fața marelui fanariot al bolilor, cum este cancerul. Iar cu doliul, care îngheța o parte din sufletul său, își urmărește tatăl scăldat zi de zi într-un stereotip care îi îngheța și partea sufletului încă vie. Îl vede zi de zi dormind, sforăind din cauza schimburilor lucrate și noaptea, îl vede adormit și când era treaz, îl auzea cu aceleași întrebări și răspunsuri scurte, telegrafice, repetitive. Degeaba încerca să-l miște din loc cu întrebări neconvenționale, ”Chiar faci bine, tată?!” Mai mult de ”Ce vrei să spui?” nu căpăta.Și atunci ajunge la concluzia că tatăl lui doarme și când e treaz, această stare fiindu-i zona lui de confort. Dar concluzia cea mare îl mișcă din loc pe Jerry al nostru, care nu vrea să trăiască într-o viață ”moartă”, adormită, sechestrată de cotidianul ritmic și anonim.
Momentul e prielnic pentru el să execute ordinul impus de Clubul Vigilenții, o organizație misterioasă din școală, ai cărei membrii se țin de farse din ce în ce mai năstrușnice. În plin sezon, de acțiuni caritabile, cum se prezenta și vânzarea cutiilor cu bomboane de ciocolată, Jerry refuză statornic timp de zece zile vânzarea respectivă, atunci când toți 400 de elevi ai liceului se conformează și raportează zilnic realizările crescânde. Punctul culminant al cărții și al impunerii individualității a acestui elev începe din ziua a UNSPREZECEA, când el, în loc să se conformeze ordinului Clubului și să accepte să vândă bomboane de ciocolată, se încăpățânează în personalitatea sa, în plină izbucnire, să se opună atât hotărârii școlii și a unui adjunct despotic, cât și ordinului clubului subversiv, și dintr-un impuls abia conștientizat, se opune tuturor presiunilor... ieșind la iveală ca o floare curată care face primăvară!
Atitudinea lui reacționară este considerată o insultă gravă la adresa liderilor formali și informali ai școlii, care, pe lângă o cruciadă pornită sub steagul vânzării bomboanelor de ciocolată, abordează planuri și acțiuni subversive la adresa puștiului dintr-a noua, simțindu-și poziția și autoritatea periclitată în acest context. Spiritul liceului, după concepția lor, cere să te supui și să execuți întocmai. Întregul, adică școala ca atare, înseamnă tot, iar individul nimic. Semnificația cea mai tristă a cărții mi se pare această aliniere a directorului adjunct cu Clubul Vigilenților, o aliniere răutăcioasă, răufăcătoare, aproape ucigașă a timpului.
Cartea este considerată una controversată și se află pe locul 5 în topul cărților interzise, urmate de perioade în care ea chiar se predă în școlile americane.
Merită să ne convingem cu ochii noștri, cu raționamentul propriu și cu degetele noastre sensibile la palparea adevărurilor psihologice, recomandându-vă această carte, atât de ușor de citit dar atât de greu de digerat.
”Era, bineînțeles, prea slab și arăta ca un învins. Tocmai bun de momeală pentru Vigilenți.”
”Archie nu înțelegea de unde îi venea plăcerea asta de a juca teatru și de a se juca, de a-i conduce pe ăștia micii șide a-i umili în cele din urmă. Își câștigase poziția de distribuitor al misiunilor în cadrul clubului fiindcă îi mersese mintea bine. Gândea repede, era inteligent, avea o imaginație bogată și mai avea talentul de a anticipa două mișcări înainte, de parcă viața ar fi fost o tablă de șah sau un joc. Dar mai era ceva, un lucru pe care nimeni nu-l putea descrie în cuvinte. Archie știa ce era acel lucru, îl recunoștea, deși nu ar fi putut să-l definească.”
”Dar Emile nu-i hărțuia numai pe profesori. După părerea lui, lumea era plină de potențiale victime, mai ales printre băieții de vârsta sa. Descoperise foarte devreme, în clasa a patra de fapt, un mare adevăr, și anume că nimeni nu voia să aibă probleme sau să le facă altora probleme și toată lumea prefera să evite orice confruntare. Acest adevăr fusese pentru el o mare revelație, pentru că îi crea tot felul de facilități. De exemplu, putea șterpeli de la vreun puști mâncare sau îi putea lua chiar banii de mâncare și de obicei nu pățea nimic, fiindcă majoritatea băieților voiau liniște și pace cu orice preț. Desigur, trebuia să-și aleagă victimele cu mare grijă, fiindcă existau și excepții. Dar și cei care protestau descopereau că era mai ușor să-l lași pe Emile să facă ce voia el. Cine avea chef să încaseze vreo două?”
”Lumea era alcătuită din două feluri de oameni: cei care erau victime și cei care îi victimizau pe ceilalți.”
” -Pun pariu că tu ești din aceia care îmbrâncesc bătrânele pe scări în jos și pun piedică persoanelor cu handicap pe stradă.”
”Acum era rândul lui Caroni să se simtă ușurat, deși capul încă îi bubuia, iar stomacul îi era întors pe dos. Totuși, mai rău decât orice era faptul că îl lăsase pe profesorul Leon să-l șantajeze. Dacă și profesorii fac astfel de lucruri, ce fel de lume poate fi aceasta?”
”Jerry își deschise dulăpiorul. În prima zi de școală prinsese în piuneze pe peretele din spate un afiș care înfățișa o plajă întinsă și cerul cu o stea singuratică licărind în depărtare. Pe plajă se plimba un bărbat, o formă mică, solitară, pierdută în imensitatea aceea. Dedesubtul fotografiei erau scrise cuvintele: -Am să îndrăznesc/ să tulbur un întreg univers!- era o poezie de Eliot, care scrisese și Tărâmul pustiit, pe care o studiau la literatură engleză. Jerry nu era chiar sigur ce însemna acest afiș, dar îl emoționa într-un chip misterios. La Trinity era obiceiul ca fiecare elev să-și împodobească interiorul dulăpiorului cu un afiș. Jerry îl alesese pe acesta.”
”Îl cuprinsese brusc tristețea, o tristețe adâncă și pătrunzătoare, care-l făcu să se simtă singur și părăsit, ca unicul supraviețuitor al unui naufragiu, adus de valuri până la mal, într-o lume plină de străini.”
”-Unii oameni nu pot suferi răutatea.”
”-E un joc, Goob. Gândește-te că e o distracție, cum sunt toate jocurile, lasă-i să se distreze. Iar profesorul Eugene probabil că era oricum pe marginea prăpastiei...”
” -E mai mult decât o distracție și joc, Jerry. Ceea ce te face să plângi și face ca un profesor să plece, azvârlindu-l dincolo de marginea prăpastiei, asta nu mai e doar distracție și joc.”
”Jerry înțelese deodată mesajul afișului. Bărbatul solitar stătea pe plaja aceea drept, singur și netemător, demn și calm, dând de veste lumii, universului că există.”
” -Dacă vrei să-l faci praf pe careva, acuză-l că este ceea ce nu e. Altfel nu-i spui nimic nou, nimic ce el nu știe.”
” Era doar încă o fiară, încă un individ violent într-o lume violentă, care făcea rău, care nu doar tulbura universul, ci îl distrugea. Îl lăsase pe Archie să facă asta din el.”
Merită să ne convingem cu ochii noștri, cu raționamentul propriu și cu degetele noastre sensibile la palparea adevărurilor psihologice, recomandându-vă această carte, atât de ușor de citit dar atât de greu de digerat.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5