Centenar Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu”. Elevii de ieri, profesorii de azi

Prof. Mioara Abrudan: Suntem mai bine de 8000, suntem de vârste, formaţii, destine diferite. Dar avem ceva ce nu ne poate lua nimeni: suntem „cei de la Andrei”

- De ce aţi optat în clasa a IX-a pentru Colegiul Naţional Andrei Mureşanu?

- Nu am trăit mari dileme în legătură cu această opţiune. Din clasa mea de la Şcoala generală nr. 1 cam jumătate am ales Andrei Mureşanu, cealaltă jumătate a mers spre Liviu Rebreanu. În familie decizia s-a luat fără dispute…cred că şi eu şi fratele meu, doi ani mai târziu, am vrut dintotdeauna să continuăm şcoala aici. Era o şcoală de prestigiu, cu profesori bine cunoscuţi pentru munca lor foarte serioasă atât pe filiera umanistă (pe care am urmat-o eu), cât şi pentru cea realistă ( pe care a ales-o fratele meu). Însă ceea ce pot să spun fără ezitare este că nu am regretat niciodată alegerea de atunci. Iar acum, după 41 de ani de la acel moment, mă simt chiar mândră şi norocoasă că am făcut-o.

-Cum a fost prima întâlnire cu colegii, dar cu profesorii?

- Eu eram o fetiţă destul de timidă pe vremea aceea, venită la oraş cu abia doi ani mai înainte, dar cred că în sufletul meu eram destul de încrezătoare că o să pot face faţă cerinţelor din şcoala aceasta impunătoare şi cu profesori care erau însoţiţi de legendele lor. Domnul profesor Cutova mi-a fost diriginte şi de la prima oră ne-a impus o atmosferă academică, de mare seriozitate, fără rabat la nimic, nici la disciplină, nici la politeţe, nici la studiu, lecturi, teme... Un angajament odată luat trebuia dus până la capăt… ce mai! impunea foarte mult respect şi poate şi puţină teamă la început. Dar era corect cu toată lumea, aşa că dacă te comportai cum trebuie nu aveai decât de câştigat de pe urma acestei rigori.
Şi alţi profesori îşi purtau cu ei legenda, începând cu domnul Gălăţeanu, directorul liceului, şi continuând cu domnul Toma, sau domnul Sima, domnul Toader şi domnul Bihari, doamna Iuga … am numai gânduri şi amintiri bune despre ei.
Printre colegi erau şi vreo câteva fete pe care le cunoşteam din generală, aşa că nu m-am simţit cu totul dezrădăcinată. Şi apoi cred că problema adaptării la un nou colectiv este supraevaluată: copiii sunt deschişi, curioşi, prietenoşi, într-o săptămână ajung să se cunoască şi să lege prietenii. Atunci ca şi acum. Nu sunt chiar aşa de multe lucruri noi sub soare.
-Cum era atmosfera la şcoală?

- Erau reguli de respectat: uniforma, numărul pe braţul paltonului şi pe uniformă, panglică albă pe cap, părul obligatoriu împletit dacă era lung, ieşit în curte în pauza mare şi intrat cu rândul în clădire, serviciu pe şcoală o săptămână, când venea rândul clasei, intrare controlată dimineaţa (control la uniformă, număr, cordeluţă). Într-un timp aveam chiar 10 minute de gimnastică în curte, înainte de ore. Mult respect faţă de profesori, atenţie la comportament. Şi careul din curte, când domnul director anunţa faptele bune şi admonesta abaterile... Luam cu toţii asta foarte în serios. Dar nu trebuie să îşi închipuie cineva că nu ne simţeam bine, râdeam, făceam pozne, ieşeam în oraş sau în mici excursii, organizam serbări, ne îndrăgosteam şi ne despărţeam ca toţi tinerii din toate timpurile şi locurile. Doar ne sărutam, poate, mai discret, nu chiar în uşa cancelariei şi, din lipsă de SMS-uri şi mobile, cred că eram un pic mai romantici. Ştiţi cum e să primeşti un bileţel în bancă? Da, aşa ca în “Liceenii”, cam aşa...

- Care este cea mai frumoasă amintire din liceu?
Nu cred că pot face ierarhii. Acum, de când ne pregătim pentru centenar, am tot căutat printre fotografii de atunci, am regăsit nume de profesori, de foşti colegi, de băieţi şi fete mai mari sau mai mici ca mine şi trăiesc stări de nostalgie şi emoţie şi totul mi se pare că a fost frumos. Şi micile drame de atunci, tot frumoase mi se par. Poate pentru că între timp am aflat mult mai multe despre dramele existenţiale.

-Ce reprezintă pentru dumneavoastră cei 4 ani de liceu?

-Sunt lucruri pe care le-am învăţat atunci pentru totdeauna: despre munca serioasă şi dusă până la capăt, despre demnitate şi onoare, despre respect şi recunoştinţă, despre responsabilitate şi curaj. M-am ales şi cu temeliile unei culturi generale pe care am tot sporit-o şi de care sunt mândră, deşi nu mai e foarte la modă (am dreptul să fiu uşor anacronică, mai am puţin până la pensie, nu e nevoie să adopt ultimul stil la modă, nu?). Aş zice că m-am întemeiat atunci şi am putut să cresc apoi aşa cum am vrut, aşa cum am crezut că e bine. Şi… poate e un loc comun, dar a fost o perioadă minunată din viaţă. La 18 ani repetăm fără să înţelegem cu adevărat că asta e vârsta fără griji, totul e senin. Abia mult timp după aceea ne dăm seama cât de fericit e timpul acestei vârste. Iar ea este legată de anii de liceu. De aceea, cred, avem toţi aşa amintiri frumoase despre anii de şcoală.

- Destinul v-a adus din nou la liceu, nu în bancă, ci la catedră. Cum vă simţiţi din această postură, predând elevilor de la liceul unde aţi învăţat şi dumneavoastră?

-Mă simt onorată că am revenit aici şi într-un fel am preluat din mâinile foştilor mei profesori, dintre care unii mai erau la catedră când m-am întors eu, în 1990, o misiune în care cred cu adevărat. A fost ca şi cum m-aş fi întors acasă, cred că mi-am dorit întotdeauna să se întâmple astfel şi mă bucur că am avut şansa să trăiesc cea mai mare parte a vieţii mele profesionale aici, pe urmele acestor oameni pe care nu îi uit şi pe care îi preţuiesc.

-Suntem la centenar. Vă rog să transmiteţi un gând pentru toţi cei care au absolvit Colegiul Naţional Andrei Mureşanu, dar şi pentru dascălii care i-au îndrumat.

-Suntem mai bine de 8000, suntem de vârste, formaţii, destine diferite. Dar avem ceva ce nu ne poate lua nimeni: suntem „cei de la Andrei”. Dacă cineva va citi toate mărturiile care s-au dat cu prilejul centenarului, o să vadă că în bagajul de viaţă al tuturor se găsesc câteva lucruri din cele mai preţioase. Veniţi, deci, cu toţii, să ne bucurăm, aşa cum ne îndeamnă imnul cântat la sfârşitul liceului. Şi pe care, aţi observat?, nu-l uităm niciodată.

Interviu realizat de prof. Doina Macarie

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5