Prima zăpadă

                                                                    Sub pașii noștri,

                                                                          din cer aripi de îngeri.

                                                                Prima zăpadă.

Prima zăpadă consistentă a sfârșitului de an 2018, am întâmpinat-o la Malin, în mioritica mea ,,gură de rai”.  Altădată asociam întâia ninsoare cu ecourile poeziei bacoviene ,,Decembre”, aș adăuga, în interpretarea melodică a lui Nicu Alifantis.

În anul cesta căderea fulgilor de omăt mi-a adus aminte de ninsorile din prozele părintelui Ion Agârbiceanu. Există o stare  de așteptare a zăpezii, ca într-o excelentă proză a scriitorului Cornel Cotuțiu (,,În căutarea zăpezii”), un dans cu mișcări de balet al fulgilor de nea căzând peste noroaiele abia înghețate, în paginile lui Ion Agârbiceanu. M-au încântat mai ales ninsorile rurale. In mediul citadin parcă nu poți trăi atât de intens fulguirile iernii. M-aș contrazice repede și ușor. Acum vreo patru ani, eram în clasa a V-a A, la ora de limba română. A început să ningă, cu fulgi mari, ca niște plăcințele, cum stiliza un elev. Când au sesizat ninsoarea, copiii s-au ridicat de pe scaune, au zbughit-o  spre ferestre. Atâta fericire și atât de mult entuziasm s-a cuibărit pe fețele lor, încât încercările mele de a continua lecția au fost zadarnice. Am cedat insistențelor discipolilor și am admirat împreună, vorba poetului ,,cum ninge decembre”. Le-am scris doar pe tablă versul lui Nicolae Labiș: ,,În munții noștri astăzi zăpezile curg leneș”,  din poezia ,,Scrisoare mamei”. În amintirile mele mai locuiește o ninsoare potopitoare, pe dealurile domoale din Visuia, când copil fiind îl însoțeam pe tatăl meu în pastorația clandestină, pe la credincioșii greco-catolici rămași fideli Bisericii Blajului, după interzicerea ei în 1948. Mi-ar fi plăcut să mă las vrăjit de ninsori din turnurile bisericilor evanghelice din Vermeș sau din Lechința. Aș fi trait probabil acea senzație de asediu a unei cetăți. De pe meterezele ei aș fi observat mișcările ,,invadatorilor albi”, fulgii de zăpadă.

 Tot la capitolul amintirilor despre  ,,la neige”, aș mai adăuga imaginile hibernale pe care le-am înregistrat  de la etajul Școlii Gimnaziale ,,Ioan Scurtu” din Parva, în anii mei de profesorat în această localitate, de la ferestra unei clase direcționată spre dealul Poclazului. Ningea cotropitor peste stâncile Poclazului, peste cele câteva case cococoțate pe masa imensă de piatră a dealului. În dreapta lui se deschidea drumul de pe marginea râului Rebra spre depărtările munților. Se contura tunelul unui hău care parcă aspira ca un tub enorm vălmășagul  aripilor de îngeri.

Când zăpezile temeinice mă ,,ning” și mă aflu la Malin obișnuiesc să urc deluțul din spatele casei și să mă bucur de căderile albe imitând un gest al lui Nichita Stănescu încremenit pe afișul unui concurs de poezie, afiș pe care mi l-a dăruit regretatul trubadur liric, târgovișteanul Mihail I. Vlad. Nichita Stănescu stătea în imaginea de pe acel afiș cu brațele întinse, paralel cu pământul și privea spre cer.

Urcând pe cărare, spre via din dreapta, mă gândeam la fulgii care se așează tocmai în vărfurile parilor din vie. Minusculele căciuli albe din vărfurile aracilor parcă atenuează singurătatea sulițelor de lemn ale viei, par niște căști diafane ale iernii, peste soldații din lemn.

Două spații își dispută în mine receptarea vizuală a ninsorii: Malinul și Parva. Trebuie să recunosc totuși că cele mai frumoase ninsori le-am trăi în Parva. Acea cădere în genuni a fulgilor de nea am admirat-o intens pe înălțimile părții din Parva numită  ,,Izvor II”.  În perioada ceaușistă profesorii din Parva erau obligați să ,,facă teren”, adică să meargă pe la gospodăriile sătenilor și să-i convingă pe părinții elevilor să-i lase pe aceștia să frecventeze școala. Într-o asemenea acțiune parcugeai  10-20 de kilometric, depinde de sectorul unde erai repartizat.

Împreună cu câțiva acolegi de școală am adăstat într-o iarnă stufoasă în zăpezi pe dealurile Parvei. Am ajuns la casa unui cetățean care în clipele când noi soseam la el dădea de mâncare oilor. Țăranul împrăștia fânul prin staulul ovinelor. Animalele ciuguleau nutrețul cu delicatețe  și cu un rafinament nobiliar parcă ele ar fi fost personajele unei mese împărătești. De sus curgea ninsoarea ca în delicata naraține a lui Ion Agârbiceanu, ,,Întâiul drum”. Potopul alb, ,,o ninsoare de abecedar” (Nicolae Balotă - ,,Abisul luminat”-2018)  alerga spre noi din înălțimile munților, se prăvălea peste panta dealului pe care casa acelui părvean părea doar agățată ca o haină în cuierul înălțimilor. Fulgii de omăt se pierdeau în gurile flămânde ale coborâșurilor care se deschideau dedesubtul nostru. Undeva departe,  se afla satul Parva. Se apropia seara. Ronțăitul animalelor, mișcările regulate ale boturilor oițelor, liniștea care ne-a zidit într-o tăcere admirativă a festivalului alb, îmi clădeau convingerea că mă aflu la o cină de taină mioritică. Și din cer cădeau potop zăpezile!

USR-PLUS

Comentarii

09/01/19 13:36
despre ninsoare

Ninge ca-n Bacovia, Agârbiceanu, Cotuțiu, Labiș, Stănescu, Balotă..., pe note uneori de Alifantis și Mihail I.Vlad. Ninge prin cuvintele altora.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]